Un stilou, de ziua mea...

   Ca scriitor, aveam nevoie de un stilou al meu, ceva special, cu care să mai semnez o carte sau cu care să mai umplu un manuscris. Aveam nevoie de ceva care să mă inspire... Am căutat peste tot, puteam să mă umplu de figuri de la Pierre Cardin sau alte aere cu iz străin. Dar i-am găsit pe ei, cei  de la fabrica de stilouri POENARI, românii noştri! Aşa că mi-a comandat soţia un stilou, căci se apropie ziua mea. Au răspuns extrem de repede şi au onorat comanda imediat. Ba chiar mi-au gravat şi numele pe stilou şi dedicaţia din partea soţiei pe cutie, fără să-mi ceară nimic în plus. Tot ei s-au ocupat şi de transportul stiloului de la Suceava la Ploieşti, de asemenea, fără alte costuri suplimentare. Profesionalism, fineţe, istorie şi, mai presus de toate, ROMÂNIA! Iată că ţara noastră încă mai are cavaleri ai bunului gust şi al bunului simţ!

Mii de mulţumiri şi cel mai profund respect celor de la POENARI!!!

"Cerşetorul" - a patra nuvelă semnată Ciprian Nedelcu

"Cerşetorul" este nuvela ce va încheia proiectul "Pagini de nuvelă". În această nuvelă, un cerşetor cât se poate de neobişnuit, se destăinuie unui omcare l-a salvat din starea în care se afla. Ambiguitatea şi trăirile intense domină pe toată întinderea nuvelei, pentru ca, deznodământul, total impreviyibil, să şocheze cititorul.

  "În jungla memoriilor mele adunate în atâţia ani de stat, nu se găseau nici măcar luminişuri de speranţă. Gândurile bune cădeau pradă frustrărilor şi nu se bucurau de continuitate, ca-ntr-o dependenţă vicioasă de rău, de parcă în mine îşi aveau toate rele un soare absolut, în jurul căruia orbitau convinse şi fidele. Şi cât de bun să fiu? N-am făcut decât să stau şi să privesc la alţii cum se bucură de ceea ce eu n-am avut niciodată în ultimii mulţi ani şi, numai dumnezeu dacă există, ştie cât mi-aş fi dorit să fiu în locul lor, al tuturor. Dacă aş fi avut posibilitatea să vorbesc atunci, să mi se dea dreptul la replică, aş fi zdrobit cu argumente uriaşe pe cei ce susţineau că omul, când e ţinut departe de civilizaţie,  devine ca o fiară a cărei singură raţiune e de a face rău, că el începe să perceapă ordinea noastră firească a lucrurilor, cu care ne-am deprins, ca pe-un haos care-l instigă la violenţă şi la hazard. Pentru că nu-i deloc aşa. Omul ce n-a gustat civilizaţia va fi, cu siguranţă fascinat, înainte de toate, iar dacă omenirea nu l-ar întâmpina cu ostilităţi, primele lui tendinţe ar fi de a interacţiona sau chiar de a coabita. Monstru devine nu când nu are, ci când vede că toţi au, iar lui nu-i este dat sau nu i se cuvine să aibă şi i se mai şi flutură zilnic pe sub nas. Cel mai rău e când a avut şi i-a fost luat, căci atunci îl năpădesc frustrările, iar el nici măcar nu se zbate, nu opune rezistenţă. Se lasă învăluit în regret şi, mai apoi, în demenţă, îşi plânge de milă o vreme, după care începe să urască întâi pe cei ce se fac vinovaţi de starea lui, apoi pe cei ce nu-l ajută şi, înainte să-şi dea seama, pe toată lumea.

  Mă intriga faptul că nu mă săturasem încă de clişeul ăsta al martirizării mele, deşi l-am abordat obsesiv în ultima vreme, ca pe o rugăciune de seară, răspicată, sonoră şi la obiect, motivată şi susţinută de o credinţă proprie, păgână şi, mai ales, la îndemână.

  Cel mai rău e noaptea, când nu-mi invadează nimeni vizualul, iar universul parcă tace,  dându-mi timpul şi intimitatea de care am nevoie să fac o recapitulare scurtă, dar continuă, asupra urii acumulate şi dându-i acesteia şansa să-mi tihnească. Dar otrava asta pe care eu o produc, asemeni unei napârci şi pe care abia aştept s-o arunc asupra cuiva, nu a fost mereu aici. N-am fost întotdeauna veninos... Glandele astea producătoare de venin, ce-mi pleacă din partea răspunzătoare de frustrări şi regrete a creierului, au început să lucreze când, cerşind doar cuvinte sau alte astfel de lucruri lipsite de proiecţie în planul material, am rămas cu mâna stângă întinsă în parcul ăsta, lesne de observat de către oricine, însă cu orizonturi restrânse, sufocante, apăsătoare, incapabil de a-mi ridica privirea, de-a mă bucura de ceruri sau de răsăriturile lor. Iar cu mâna dreaptă încă mai cautam mâna care mă ţinea cândva... Nu ştiu dacă să râd sau altminteri, însă odioasa ironie e că, salvarea mea era tocmai în moneda pe care, de multe ori, copii frumoşi ai vremurilor, mi-o aşeazau în batjocură în palma-mi veşnic întinsă, întrebându-mă daca mi-e foame sau îndemnându-mă "la muncă, nu la-ntins mâna!" şi pe care mi-o luau înapoi ca să-şi cumpere îngheţată sau vată pe băţ, de la ghereta ce înfruntă timpul, la intrarea în parc. Sau în moneda pe  care, tineri romantici, de mâna cu alesele lor, ce colindă seara aleile parcului, se prefaceau că mi-o dăruiesc, glume la care, parcă respectând un tipar menit să mă amărască şi  mai tare pe mine, frumoasele râdeau şi-apoi îşi dăruiau unii altora săruturi cu mult mai dulci decât vata trandafirie de zahăr râvnită de copii. Sunt frumoşi tinerii ăştia şi bogaţi căci au ceva pentru care aş omorî. Au posibilitatea de a se avea unii pe alţii...

  Dar nici eu n-am fost aşa tot timpul. Am avut zile în care am râs, am alergat şi m-am bucurat şi eu, ca toată lumea. Şi am iubit... "

Nicoleta Donos,tânara scriitoare basarabeancă, despre PAGINI 2 (întru deşteptarea neamului)

Cuvânt din Basarabia
Pagină pentru frații din Basarabia
Aceasta reprezintă coloana vertebrală care dă aripi de
creație poetică semnată Ciprian Nedelcu. Ciprian este un poet
retrospectiv, ce poartă în inimă ștampila sîngerîndă a
neamului românesc.
Prin poeziile sale ne putem ușor cunoaște trecutul, deci
poetul are privilegiul amintirilor, știe cum să mînuiască
cuvintele pentru ajunge direct la inima cititorului. Ciprian este
o persoană dură, care merge mereu contra fulgerelor, pășind
prin ploaie dar neavînd niciodată picioarele ude. În placheta sa
de versuri, poetul abordează cele mai sensibile tematici ale
neamului românesc. Creația sa literară demonstrează spiritul
de unionist și mare patriot și iubitor al neamului său.
Reflectînd asupra poeziilor sale, am observat că Ciprian este
deținător al unui vocabular impunător, tot ce scrie o face cu
inima, are obiectivele sale proprii de care este mîndru și
transmite duritate cît și finețe în orice poezie.
Vom atrage atenția la cîteva crîmpeie care denotă ideile
frumoase ale poetului, luările de atitudine asupra problemelor
sociale și a țării : /Vă bucuraţi de mici de libertate,/căci v-aţi
născut pe dincolo de ziduri, (Prizonier). Poetul este melancolic
și își dorește să ajungă acolo de unde a pornit :/ Încă-mi mai
caut locul meu sub soare,/Şi-am să revin şi-acasă, dacă s-o
putea/ Cu fruntea sus, pe propriile-mi picioare,/Şi nu cu ele
înainte, cum aţi vrea… / (Scrisoare către acasă). Ciprian ne
denotă o încredere foarte mare în forțele sale proprii : /Și, de
ne-om întâlni așa mereu,/îl vom convinge până și pe
Dumnezeu,/c-așa ne-o cere nouă, datina străbună:/''Toți frații
au să fie pururea-mpreună!'' (Vă chem la Prut). Harul poetului
nu poate fi pus la îndoială :/ mi-am clădit baricade și-n suflet
și-n minte,/mă tot împinge agonia voastră-nainte,/ați ocupat
mormintele-nainte să se sape./nu pot să mor căci n-au loc să
mă-ngroape.../ (Nonsensul II).
Ne putem alege noi cursul vieții? Avem puterea de a
schimba mersul stelelor? Iată că Ciprian ne demonstrează că
totul e posibil, dacă îți dorești: /de ce-ai ales tu tocmai lumea
noastră?/tu crezi că a-ncolți aici, e o minune?/ ai fi putut să te
ivești în altă parte,/să nu-ți apese-atâtea pe tulpină,/tu ești
firav, iar lumea n-o să-ți poarte/de grijă și de adăpost și de
lumină.../ (Nou născut). Pe poet îl caracterizează cel mai mult
exteriorizarea sentimentelor, depășirea obstacolelor cu o
mîndrie simplă! /îți scriu din inimi și din suflete alese,/ce simt,
gândesc, există laolaltă,/bătrâni și prunci și gineri și
mirese,/uitați sau încă pomeniți pe lume-ailaltă./ (Pagină
pentru și despre tine).
Se zice că de trecut nu te poți debarasa fiindcă el face
parte din tine. Iată că noi suntem un popor unic în lume,
suntem chinuiți de prezent, tînjim după libertate și aspirăm la
reîntregirea neamului românesc. Înainte să ne naștem noi, am
avut în frunte ca pe idealiști pe marii patrioți ai neamului
românesc, Ion si Doina AldeaTeodorovici. Mă bucură faptul că
Ciprian i-a readus în versurile sale pe acești doi titani :/ N-am
fost nicicând mai vii și mai aproape,/Decât atunci când ne-ați
chemat voi doi,/Cum de-a putut, pământul țării, să
vă-ngroape/Și să ne lase-atât de surzi și-atât de goi?/Vă
plângem toți pe-aici, bătrânii și copiii,/Și tinerii uniți de-al
vostru cântec,/Cei mai frumoși ați fost, din fiicele și fiii,/Pe
care-i poartă, maica Românie-n pântec./ (Omagiu celor doi…).
Dacă dragoste nu e, nimic nu e, după această premiză se
conduce și poetul :/ Ca cei romantici să nu stea deoparte,/Am
zis, și-un strop de dragoste, să-nchei…/altminteri, prea
frumoasa noastră carte/Ar fi rămas ursuză și posacă pentru
ei./ (Poftiți, romantici, poftiți!).
Am devenit o țară uitată de toți, ni se pierde valoarea și
avem o singura scăpare „Unire fraților!”: Vă scriu de-aici, din
veșnica cetate,/Căci tocul meu va fi mereu cu voi/Și toți copiii
Basarabiei uitate/Și-au pus speranțele și visele în noi…/ Și ne
tot strigă și ne-ndeamnă la unire,/Ca să-ndreptăm greșelile
amare din trecut,/Când, ciuma roșie, în vasta-i nesimțire,/Ne-a
condamnat toți frații la orbire, peste Prut./ (Chemare la
unire). Îmi place setea de Unire pe care o are Ciprian, de astfel
de valori are nevoie țara noastră pentru a progresa. /vă scriu
în numele întregii națiuni,/și-n numele mult prea cinstiților
străbuni,/voi, frații mei ce stați pe malul celălalt,/să luați
dușmanii românimii cu asalt!/blestem cu plânset clipa, cu
amar,/când au făcut din prea frumosul râu - hotar,/și-au râs,
nemernicii, de tot ce suntem și ce-am fost/și v-au făcut să
le-nvățați și limba și-obiceiul pe de rost.. (Pagină pentru frații
din Basarabia). Aceasta poezie m-a înfiorat pînă în măduva
oaselor și cred că de aici vine inspirația și forța poetului.

Noi, cei care ne iubim neamul, îi dorim poetului
verticalitate în scriere și mult succes în toate.
Cu respect,
un fir de iarba din pămîntul Basarabiei
NICOLETA DONOS

Mihai Nicolae despre PAGINI 2 (întru deşteptarea neamului)

 Prefață

                                                     DACĂ   PATRIA…

   Întâlnirea mea cu “paginile” lui CIPRIAN NEDELCU s-a întâmplat cumva, într-un moment asediat de întrebări. O întrebare, de pildă, era de ce poeții tânjesc după o vreme anterioară mai simplă și poate mai senină, în loc să facă bani? De ce nu-și cumpără mașini și proprietăți imobiliare, încăpățînîndu-se să cizeleze poeme? Mă întrebam dacă, încurajând nevoia de poezie a oamenilor, nu sunt de-a dreptul periculoși pentru buna, capitalista desfășurare a vieții noastre? Nu cumva  sunt vinovați, în mod direct, de visarea semenilor? Cuvintele lor, alese cu grijă, nu slăbesc  impulsul brutal care face averi? Răspunsuri la astfel de interogații le-am găsit în marile cărți de poezie. ( Trebuie să recunosc că nu m-am întrebat deloc, așa cum se mai obișnuiește, cine mai citește astăzi poezie, deoarece știam déjà răspunsul : toată lumea; ce citește este un alt subiect…)

    În “Nonsensul III” am găsit și răspunsul pe care îl propune Ciprian Nedelcu și mi l-am însușit ca pe un bun propriu:

      de astăzi, lăsați toate porțile-nchise...

      să n-adoarmă nimeni, se-apropie hoții de vise,

     vor să ni le poarte-n desagi, peste zările-albastre

       să-și clădească paradis din visele și speranțele noastre

       vor să ne osândească la și mai multă răbdare,

       împlinind pentru ei, tot ce noi n-am fost în stare                                 

       în fața potopului de lacrimi ce va să cadă peste noi

       zăvorâți porțile cu mândrii și ambiții…

     Baudelaire notase odată că națiunile, ca și familiile, trăiesc prin fapta precursorilor și acțiunile revoltaților. Îngrijorat de-a dreptul de ceea ce ni se întâmplă, Ciprian se revoltă și el, asumându-și ca pe o misie personală redescoperirea sufletului frumos din noi, acela tenace și atent la semnificativ/semnificație. Paginile sale sunt o voce a “ generațiilor amânate”, grijile și îngrijorările sale ne bântuie (mai) pe toti, dar el acceptă cu temeritate singulară  cazna de a le încărca în cuvinte; chemare exemplară, dospind de curaj :

                                 nu vă sfiiți să daţi cu biciurile-n mine

                                 nici nu vă-ngrijorați vreodată c-o să doară,

                                 sunt animalul vostru de povară,

                                 și car în spate răul vostru către bine…

   Din exilul său, nici dorit, nici evitabil înțelege, la fel de bine, ca întregul “popor din afară” plecat la muncă, că țara contemporană nu lasă loc bunăvoinței sau solidarității :

                                 ai fi putut să te ivești în altă parte

                                 să nu-ți apese-atâtea pe tulpină,

                                 tu ești firav, iar lumea n-o să-ți poarte

                                 de grijă și de adăpost și de lumină…

     Mă încumet să văd în poezia lui Ciprian Nedelcu o cronică sensibilă a ceea ce trăim, oameni și țară, căutându-ne adecvarea la schimbările contemporane, pe care  nu  le-am  generat  noi, dar cărora nici nu ne putem  sustrage.  Noua  ordine ( sau dezordine, cum ar bombăni un sceptic…), cu promisiuni și avantaje și  deopotrivă, cu incertitudini și primejdii, așteaptă grabnic să ne formulăm răspunsurile : “ dar anii trec și trec și pentru noi / ne prinde viitorul cam nepregătiți și goi”. Întorcându-se către valorile naționale el propune variante poetice de adaptare. Dacă în primul său volum se răsfață încă scriind acele “Pagini vesele” ( care l-ar fi făcut să surâda și pe  Topîrceanu ), în culegerea de față se dedică,  fara  șovăire,  reclădirii  unei  speranțe  românești.  Ideologi post-moderni ( post-moderni, dar ante- ce…? vor sta lucrurile în loc?) s-ar putea să denunțe un “sămănătorism” desut, o “lirică patriotică” nepotrivită , vai, timpurilor ; cam același set de reproșuri  de care a avut parte și Grigore Vieru, bunăoară. Nu ar avea dreptate. Panoplia sentimentelor este completă în “paginile” sale. Citiți “Pagina dulce”, care amintește de “mirodeniile” lui Emil Brumaru, citiți “Poftiți romantici, poftiți!” sau remarcați mâhnirea care razbate din “Întoarce pagina!”. Versurile noului volum sunt gândite ca un manifest “întru deșteptarea neamului”. Întrebarea este de ce ar trebui neamul deșteptat? Știm doar o parte din răspuns : pentru că, strivit între neputințe zilnice de tot felul și derută fatal instaurată, are nevoie să fim împreună, să-i fim alături.

                               de ce-ai ales tu tocmai lumea noastră

                               tu crezi că , a-ncolți aici, e o minune?

                               căci tot ce vezi , prin mica mea fereastră

                               sunt doar păcate pe sub măști de fapte bune

Lumea noastră înseamnă aici țara, patria, matca ce ne poartă istoria, limba, cultura și toate contraforturile identității; locul nostru, oameni români : “bătrâni și prunci și gineri și mirese / uitați sau încă pomeniți”. Pe scurt, neamul, cu bunii și răii săi.

   In inima sa , neamul îi cuprinde pe toți, fie ei din Timocul subdunărean, de dincolo de Prut, din Herța uitată sau împrăștiați, ca și poetul, în lumea largă, în căutare de lucru: “ încă-mi mai caut locul meu sub soare / și-am să revin și-acasă, dacă s-o putea…”  Putem readuce, crede “ și neamul și izbânda la lumină”.

                               de-am fi și noi așa de hotărâti ca tine

                               ar fi doar vară și doar toamnă-ar fi mereu

                               căci l-am convinge până și pe Dumnezeu

                               să facă și-n jumatea iernii cald și bine…

   Lumea pe care o poartă cu sine, hiperbolă a mitrei fericite, poate fi în-făptuită, poate fi re-facută pentru a ne aduce încrederea:

                                gigant mă găsesc pe aceste pământuri

                                am mii de idei ce sfidează curentul

                                ajung neajunsuri, destram neavuturi

                                presar împliniri peste tot continentul

                                am pieptul frumos și am spatele tare

                                sa duc colosale coloane de ape…

   Lirica lui Ciprian Nedelcu, în buna tradiție a poeților naționali însumează mai mult decât versificație muzicală și metafore surprinzatoare. Poezia sa este cuvânt întăritor, îmbărbătare în cumpăna călătoriei noastre identitare. Țara evocată, cu amintiri duioase și chiar irizări nostalgice poate fi recuperată, iar noi  putem descoperi tăria de a o recrea.

Dacă patria ar fi o stare de spirit…

MIHAI  NICOLAE

                                               

                               

"A fost odată când am omorât un om..." a treia nuvelă semnată Ciprian Nedelcu

"A fost odată când am omorât un om..." este cea de-a treia şi ultima nuvelă din cartea intitulată "Pagini de nuvelă" care va fi publicată undeva în luna iulie. Această ultimă nuvelă  are la bază o presupusă teorie privind originile omului , menită să le pună la încercare pe cele deja existente. Mihai, personajul principal al nuvelei, este un băiat simplu la prima vedere, care are probleme în a se integra în rândurile copiilor de seama lui, însă, pe lânga faptul că scrie, acesta poarta cu el şi alte secrete ce vor clătina la propriu crezurile şi credinţele cititorului de dinainte:

„A doua mea aventură pe aceste meleaguri a început în (ceea ce ei numărau a fi) anul 1985, când m-au găsit două femei într-un coş, în faţa orfelinatului în care aveam să îmi petrec primul an din noua viaţă. Înainte trăisem scurte frânturi de patru – cinci ani, în ţări răscolite de războaie civile impuse de omul bogat ce-şi are locul în ţările mici din vestul Europei. Fusesem galben şi-apoi negru de câteva ori. Atunci n-am apucat să scriu, dar îmi aduc aminte tot." Eram bulversat de-a dreptul şi nu înţelegeam mai nimic. Cu siguranţă scria vreo nuvelă sau vreun roman cu motive şi elemente fantastice. Am continuat să citesc fascinat. Mihai era scriitor... Asta era povestea lui şi, am concluzionat imediat, de-asta nici nu se putea integra aşa de uşor printre noi, căci, aşa cum le stă în fire scriitorilor, vedea lumea altfel. Era cu siguranţă mult mai atent, mult mai sensibil decât noi toţi şi deloc ignorant sau superficial. Eram uluit. Opera asta la care lucra acum, se voia a fi un roman (judecând după întindere şi după faptul că îi prezenta întreaga viaţă) care se construia zilnic pe temelia jurnalului lui. Se părea că îşi prezenta acolo cele mai importante evenimente cotidiene, dintr-o perspectivă fantastică, de vis. Spre nenorocul meu, am  continuat să citesc în acea seară până am adormit. Ce am citit mai departe în acea seară părea a fi un jurnal obişnuit cu mici întreruperi, în care vorbea de o viaţă trecută sau de una viitoare. Prezenta întreaga situaţie cotidiană ca un critic al erei superficiale în care trăim şi îşi arăta îngrijorarea vis a vis de direcţia total greşită în care se îndreaptă, cu atâta înverşunare, omul modern şi, mai ales, modul acestuia de a gândi, de a trata fiecare lucru sau situaţie. 

''În numele tatălui şi-al fiului şi-al neamului '' - a doua nuvelă semnată Ciprian Nedelcu

Pe lângă Hrănitoarea mierlelor , cartea PAGINI DE NUVELĂ va conţine şi nuvela intitulată În numele tatălui şi-al fiului şi-al neamului . Aceasta din urmă va fi tot o nuvelă fantastică în care autorul prezintă din perspectiva celor trei mentionaţi în titlu, câteva întâmplări ce au avut loc în cadrul mioritic, autohton. Personajele au fost alese din izvoare şi relatări istorice palpabile, reale.

Iată câteva rânduri menite să vă stârnească puţin curiozitatea:

''  Când s-a întors generalul Rhemax din călătoria sa, atunci am înţeles ca pe fiul meu nu aveam să-l mai văd în această lume. Ci poate abia când aveam să mă ridic la Zamolxe...

-Tristeţea măriei tale, rege Zalmodeg, e şi tristeţea noastră. Cu tristeţe şi mai mare mă găsesc eu, Rhemax, generalul oştilor şi credincios neobosit măriei tale, să-ţi aduc veşti de la Marea cea Mare. Umblă vestea printre pescari şi neguţători c-au văzut pe mezinul nostru, prinţul Zyrax. S-a tot plimbat singuratic pe malul mării la fiecare apus, timp de mai bine de-un cerc de Lună. Am adus cu mine pe ultimul pescar ce l-a văzut pe mezin, mi-a mai spus generalul şi l-au poftit să intre să mi se înfăţişeze. Mai bine nu-l mai aduceau...

-Să-mi fie cu iertare, măria ta, îndrăzneala. Mă cheamă Mezeş şi sunt pescar. Când am văzut ultima dată pe mezinul vostru, acum jumătate de cerc, era trist şi-avea privirea pierdută. Parcă cineva îi încurcase gândurile. Nu mai vorbea cu tâlc şi mi-a cumpărat barca de pescuit. Spunea că trebuie să plece departe peste mări. Mi-a plătit un koson pe ea, fără să stea pe gânduri, deşi era prea mult. Eu n-am fost vrednic să-l refuz căci am văzut lupul pe medalia de la gâtul său şi-am ştiut că-i de sânge albastru, dintre aleşii măritul Zamolxe. Şi-a plecat, măria ta. Eu m-am uitat după el până nu l-am mai văzut, pierzându-se dincolo de linia unde se uneşte cerul cu marea. Acum când văd ce necaz am pricinuit, sunt bun de ştreang, a spus bietul pescar, întinzând kosonul de aur generalului. Vă rog să-l primiţi înapoi căci îi murdar de sânge şi eu nu-l vreau.

   Aşa am ştiut ca mi-e pierdut fiul. Cu toţii mă îmbărbătau şi mă minţeau frumos, cum că Zyrax trăieşte şi să trimitem bărci după el că l-om găsi şi l-om aduce acasă. Dar eu ştiam că mi s-a înecat băiatul şi că aveam să stau nevrednic în genunchi înaintea marelui Zamolxe şi cu capul în pământ de ruşine că i-am lăsat poporul fără conducător.'' 

HRĂNITOAREA MIERLELOR - Prima nuvelă semnată Ciprian Nedelcu

Hrănitoarea mierlelor se vrea a fi o nuvelă fantastică ce are la baze întâmplări reale şi relatări din Pădurea Baciului, pădure ce se află la vest de oraşul Cluj Napoca. Eroul acestei nuvele, căpitanul Gruia Stan, este descris din perspectiva lui Andrei (cu care se identifică autorul), în plină antiteză şi contradicţie cu cea a lui Alexander, ambii fiind foşti şi chiar actuali ''învăţăcei'' ai căpitanului. Cititorul va trece de la o stare la alta pe parcursul nuvelei şi va fi aruncat de la o extremă la alta.
Introducerea este una ambiguă, în care autorul motivează folosirea personajelor cât şi decizia sa de a scrie întreaga nuvelă:

'' N-aş fi spus nimănui şi nici n-aş fi scris niciodată nimic despre acele întâmplări. Mi-ar fi fost frică să nu se găsească vreo adunătură de cârcotaşi, săraci cu duhul, care să arunce cu noroi în onoarea acelor oameni pe care i-am întâlnit şi alături de care am cucerit lumea. N-aş fi dat nimănui ocazia să râdă de lucruri care pe mine m-au făcut să simt că trăiesc. Aşa că ar fi rămas nepovestite... Dar mă găsesc acum, la mai bine de şase ani de atunci, privind pe fereastra casei în care locuiesc, departe de ţară, ca-ntr-un exil al propriei voinţe şi propriei conştiinţe. Şi n-aş fi povestit nimic dacă n-aş vedea, exact în aceste momente în care vă scriu, piţigoi verzui care vin şi ciugulesc frimituri de paine dintr-o casuţă din lemn, prinsă întâmplător (ar zice unii) într-un copac din dreptul ferestrei mele. Şi-apoi  vin mierle negre, cu ciocurile lor oranj, într-un contrast ferm şi definitiv. Uneori cântă, scot triluri atât de complexe încât minţile noastre n-au timp să le desluşească. Şi de-aia vrem mereu să auzim mai mult. Şi toate se tem, ciugulesc pe furiş şi, la cel mai mic zgomot, îşi iau zborul speriate, poate spre alte căsuţe şi spre alte ferestre...''

Punctul culminant este reprezentat de un moment în care autorul crează o punte aproape de neidentificat între planul real şi cel fantastic, trimiţând cititorii într-un şoc continuu şi crescând, determinat de rapiditatea cu care se petrec întâmplările:

''M-a trezit o durere de cap îngrozitoare. De fapt nu ştiu dacă m-a trezit, dar durerea o aveam. Mă chinuiam să ţin ochii deschişi şi nu reuşeam. Printre picături îl vedeam şi îl auzeam şi pe Alexander care înjura de mama focului şi se văita, asemeni mie, de dureri de cap. Era totul atât de confuz, iar afară era când întuneric, când lumină. Am încercat să mă ridic, însă durerea şi ameţeala m-au doborât imediat. Stăteam întins pe spate, cu capul înclinat spre dreapta şi respiram adânc. Simţeam că nu îmi ajunge aerul. Cred că am adormit din nou pentru câteva secunde, poate minute, pentru că nu am mai auzit nimic. Apoi, îmi aduc aminte că auzeam o mierlă cântând, într-un plan îndepărtat, în dreapta mea. Nu îmi dădeam seama prea bine căci Alexander se tot văita. Apoi am întors capul către el şi l-am văzut întins pe burtă, cu capul în palme, timp în care, cântecul mierlei îmi suna, într-o manieră absolut crescătoare, tot mai tare în timpane. În câteva secunde, tot ce auzeam era mierla. Mi-am întors capul spre dreapta, căci de-acolo venea cântecul şi-am deschis, doar pe jumatate un ochi. Apoi si pe-al doilea. O vedeam. Era o mierlă absolut normală, neagră, cu ciocul oranj şi cânta absolut pe limba ei. Ciudat era faptul că o vedeam printr-o fereastră, deşi mă aflam în cort ultima dată când verificasem. Când s-a oprit din cântat, a început să ciugule frimituri de pâine de pe balconaşul unei căsuţe pentru păsări. O hrănitoare, cum o mai numesc pădurarii, prinsă într-un copac din dreptul ferestrei prin care priveam. O fereastră care mă bulversa categoric în acele momente şi care, paradoxal, mă linişteşte astăzi asemeni unui vânt de vară trecută de jumatatea lui august. Exact aceeaşi fereastră prin care privesc acum, scriindu-vă vouă. Şi-aceeaşi hrănitoare în formă de căsuţă, în miniatură şi culmea, acelaşi copac. Nu ştiu de era şi aceeaşi mierlă, căci ele sunt toate la fel – negre şi cu ciocul oranj...

  Ceva a speriat-o la un moment dat, căci a zburat. Probabil spre altă căsuţă, spre altă fereastră. Şi nici n-a mai cântat. Şi după ce a zburat s-a făcut întuneric. Soarele a dispărut de parcă nici nu existase. Totul în câteva minute în care eu m-am chinuit să respir, iar Alexander n-a contenit cu văitatul. Apoi am ieşit din cort, mai mult târâş şi l-am târât şi pe Alexander afară. Mă gândeam, printre altele, că se va simţi mai bine la aer. Apoi, cu coada ochiului am privit spre cortul căpitanului, tot cu un ochi, pe celălalt nu-l puteam deschide din cauza durerii de cap. În câteva fracţiuni de secundă l-am văzut ieşind din cort, întinzându-se, strângând cortul alături de Marian şi plecând. Cu toată durerea de cap, am găsit putere să-l judec şi să zic:

-Iar a plecat, nenorocitul!

-Şi ce mama dracului te miră? m-a întrebat Alexander, după care a început să vomite şi să se vaite din nou. A mai apus odată soarele şi-a răsărit din nou, timp încare încercam să ne ridicăm unul pe celălalt. Atunci câteva mâini femeieşti ne-au ridicat pe amândoi. Două mâini mă ţineau de la subţiori şi alte două îmi ţineau capul drept. Când am reuşit să deschid ochii de-a binelea, am văzut o fată în costum popular. Şi încă una. Mai multe... Nu le puteam număra. Râdeau şi cântau şi ne-au prins într-o horă care nu se mai oprea. Şi cum se învârtea hora, aşa se învârtea şi soarele. Aşa le vedeam pe fete când sub razele de soare, când sub stralucirea obscură a lunii. Am văzut la una din rotiri, departe, un om care se apropia de noi, venind dinspre locul unde îşi avusese căpitanul cortul. Ţinea de sfoară un zmeu rotund şi tot venea spre noi. Apoi s-a întors roata şi nu l-am mai văzut. A mai apus soarele şi a răsărit de câteva ori, dar mare lucru nu am văzut, din cauza durerii de cap care mă obliga să ţin ochii închişi. Când i-am deschis din nou , omul cu zmeul ajunsese în mijlocul horei, iar zmeul nu era zmeu, ci era o farfurie zburătoare din care cobora o sfoară pe care, bietul om, încerca din răsputeri să se caţere. Şi l-au prins şi pe el fetele în horă. Dar s-a suit Alexander în farfurie. Atunci am râs cu ironie, mai mult în sinea mea, căci vedeam de ce avea parte scepticul. Şi iar s-a făcut noapte şi-ntre timp, căpitanul si Marian se întorseseră. Căci la cortul lor ardea focul şi i-am auzit vorbind. Din cauza învârtitului mi s-a făcut rău şi-am vomitat şi eu, dar din horă nu mă lăsau să ies, căci devenea tot mai rapidă şi tot mai largă şi veneau oameni de peste tot, adunau iarbă de la picioarele noastre şi se puneau la joc, până când hora noastră a cuprins tot pământul. Şi apoi şi universul. Erau fetele noastre în portul popular în toată lumea, în fiecare tărişoară, pe fiecare continent, jucau cu eschimoşii, jucau cu indienii, cu pigmeii, cu aborigenii, jucau cu sirenele, jucau cu mierlele, jucau pe munţi, pe stele, pe celelalte planete şi jucau şi pe soare. Asta cât era ziuă. Când venea noaptea, se suiau şi jucau pe lună. Când am ajuns cu jocul  pe Jupiter, l-au prins iarăşi pe Alexander şi l-au băgat în horă. Ăsta şi-acum se văita. Şi-am cuprins în jocul nostru şi raiul, şi le-a plăcut, căci îngerii ne cântau la harpă şi-am călcat şi iadul în picioare. Nu ne oprea nimic. Am jucat fără să  ne oprim câteva zile, până când au venit doi bătrâni, bărbat şi femeie, ambii în port popular. ''