Omagiu celor doi…
N-am fost nicicând mai vii și
mai aproape,
Decât atunci când ne-ați
chemat voi doi,
Cum de-a putut, pământul
țării, să vă-ngroape
Și să ne lase-atât de surzi
și-atât de goi?
Vă plângem toți pe-aici,
bătrânii și copiii,
Și tinerii uniți de-al vostru
cântec,
Cei mai frumoși ați fost, din
fiicele și fiii,
Pe care-i poartă, maica
Românie-n pântec.
Ați fost Adam și Eva
renăscării noastre,
Până și orbilor le-ați arătat
că suntem frați,
Părinți ne-ați fost, cu
glasurile voastre,
Și-acum ne sunteți numai…
răposați.
Și, poate Domnul, vocile
frumoase,
Să vi le-asculte mai de-aproape, ar fi vrut…
Ne-ați dăruit iubiri și
zâmbete duioase,
Și-un pod de cântece, de-a
pururi, peste Prut.
Și, cum își plâng păstorii,
doinele, la munte,
Eu te blestem, nevrednic neam
autohton,
Cu toți ai tăi mai buni și
mai de frunte,
Să-ți plângi de-a pururi
Doina… și Ion!
*Celor
mai frumoase voci, Doina și Ion Aldea Teodorovici.
Ciprian Nedelcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu