Căci tuturor ne era cândva dor de toamnă. O aşteptam nerăbdători căci venea încărcată cu fructe şi cu must şi era motiv de adunare pentru unchii şi verii plecaţi pe la oraş. Ce tineri şi frumoşi eram...
Toamnă românească
În taina sfântă-a toamnelor ce vin
Să ne-atârnăm noi toți speranțele și
cântul,
Puterea omului de-a-mpărăți pământul,
S-o dăm norodului de-a pururea creștin.
Să dăruim cu suflete colacii aurii
Din ale noastre-nflăcărate inimi și
cuptoare,
Și vin din boltele ce străvezesc sub
soare,
Flămânzilor și însetaților de pe câmpii.
Că-n palme aspre scot prea plinul
din pustii
Și mult prea bunul și destulul
pentru toți,
Bunici ce-ndreaptă glia sfântă spre
nepoți
Și tați ce-și duc povara înainte
prin copii…
Și mame ce-și învață fiicele să
coasă
Sau să urzească fire ne-ntrerupte la
război,
Că doar or fi soții si mame pentru noi
Și-or ține toate binele și răul într-o
casă.
Și-n jurul pâinii, așteptând să crească,
Om sta noi strînși, toți frații la
povești,
Trei, patru graiuri, toate românești,
De-aceeași datină și viță românească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu