''În numele tatălui şi-al fiului şi-al neamului '' - a doua nuvelă semnată Ciprian Nedelcu

Pe lângă Hrănitoarea mierlelor , cartea PAGINI DE NUVELĂ va conţine şi nuvela intitulată În numele tatălui şi-al fiului şi-al neamului . Aceasta din urmă va fi tot o nuvelă fantastică în care autorul prezintă din perspectiva celor trei mentionaţi în titlu, câteva întâmplări ce au avut loc în cadrul mioritic, autohton. Personajele au fost alese din izvoare şi relatări istorice palpabile, reale.

Iată câteva rânduri menite să vă stârnească puţin curiozitatea:

''  Când s-a întors generalul Rhemax din călătoria sa, atunci am înţeles ca pe fiul meu nu aveam să-l mai văd în această lume. Ci poate abia când aveam să mă ridic la Zamolxe...

-Tristeţea măriei tale, rege Zalmodeg, e şi tristeţea noastră. Cu tristeţe şi mai mare mă găsesc eu, Rhemax, generalul oştilor şi credincios neobosit măriei tale, să-ţi aduc veşti de la Marea cea Mare. Umblă vestea printre pescari şi neguţători c-au văzut pe mezinul nostru, prinţul Zyrax. S-a tot plimbat singuratic pe malul mării la fiecare apus, timp de mai bine de-un cerc de Lună. Am adus cu mine pe ultimul pescar ce l-a văzut pe mezin, mi-a mai spus generalul şi l-au poftit să intre să mi se înfăţişeze. Mai bine nu-l mai aduceau...

-Să-mi fie cu iertare, măria ta, îndrăzneala. Mă cheamă Mezeş şi sunt pescar. Când am văzut ultima dată pe mezinul vostru, acum jumătate de cerc, era trist şi-avea privirea pierdută. Parcă cineva îi încurcase gândurile. Nu mai vorbea cu tâlc şi mi-a cumpărat barca de pescuit. Spunea că trebuie să plece departe peste mări. Mi-a plătit un koson pe ea, fără să stea pe gânduri, deşi era prea mult. Eu n-am fost vrednic să-l refuz căci am văzut lupul pe medalia de la gâtul său şi-am ştiut că-i de sânge albastru, dintre aleşii măritul Zamolxe. Şi-a plecat, măria ta. Eu m-am uitat după el până nu l-am mai văzut, pierzându-se dincolo de linia unde se uneşte cerul cu marea. Acum când văd ce necaz am pricinuit, sunt bun de ştreang, a spus bietul pescar, întinzând kosonul de aur generalului. Vă rog să-l primiţi înapoi căci îi murdar de sânge şi eu nu-l vreau.

   Aşa am ştiut ca mi-e pierdut fiul. Cu toţii mă îmbărbătau şi mă minţeau frumos, cum că Zyrax trăieşte şi să trimitem bărci după el că l-om găsi şi l-om aduce acasă. Dar eu ştiam că mi s-a înecat băiatul şi că aveam să stau nevrednic în genunchi înaintea marelui Zamolxe şi cu capul în pământ de ruşine că i-am lăsat poporul fără conducător.'' 

HRĂNITOAREA MIERLELOR - Prima nuvelă semnată Ciprian Nedelcu

Hrănitoarea mierlelor se vrea a fi o nuvelă fantastică ce are la baze întâmplări reale şi relatări din Pădurea Baciului, pădure ce se află la vest de oraşul Cluj Napoca. Eroul acestei nuvele, căpitanul Gruia Stan, este descris din perspectiva lui Andrei (cu care se identifică autorul), în plină antiteză şi contradicţie cu cea a lui Alexander, ambii fiind foşti şi chiar actuali ''învăţăcei'' ai căpitanului. Cititorul va trece de la o stare la alta pe parcursul nuvelei şi va fi aruncat de la o extremă la alta.
Introducerea este una ambiguă, în care autorul motivează folosirea personajelor cât şi decizia sa de a scrie întreaga nuvelă:

'' N-aş fi spus nimănui şi nici n-aş fi scris niciodată nimic despre acele întâmplări. Mi-ar fi fost frică să nu se găsească vreo adunătură de cârcotaşi, săraci cu duhul, care să arunce cu noroi în onoarea acelor oameni pe care i-am întâlnit şi alături de care am cucerit lumea. N-aş fi dat nimănui ocazia să râdă de lucruri care pe mine m-au făcut să simt că trăiesc. Aşa că ar fi rămas nepovestite... Dar mă găsesc acum, la mai bine de şase ani de atunci, privind pe fereastra casei în care locuiesc, departe de ţară, ca-ntr-un exil al propriei voinţe şi propriei conştiinţe. Şi n-aş fi povestit nimic dacă n-aş vedea, exact în aceste momente în care vă scriu, piţigoi verzui care vin şi ciugulesc frimituri de paine dintr-o casuţă din lemn, prinsă întâmplător (ar zice unii) într-un copac din dreptul ferestrei mele. Şi-apoi  vin mierle negre, cu ciocurile lor oranj, într-un contrast ferm şi definitiv. Uneori cântă, scot triluri atât de complexe încât minţile noastre n-au timp să le desluşească. Şi de-aia vrem mereu să auzim mai mult. Şi toate se tem, ciugulesc pe furiş şi, la cel mai mic zgomot, îşi iau zborul speriate, poate spre alte căsuţe şi spre alte ferestre...''

Punctul culminant este reprezentat de un moment în care autorul crează o punte aproape de neidentificat între planul real şi cel fantastic, trimiţând cititorii într-un şoc continuu şi crescând, determinat de rapiditatea cu care se petrec întâmplările:

''M-a trezit o durere de cap îngrozitoare. De fapt nu ştiu dacă m-a trezit, dar durerea o aveam. Mă chinuiam să ţin ochii deschişi şi nu reuşeam. Printre picături îl vedeam şi îl auzeam şi pe Alexander care înjura de mama focului şi se văita, asemeni mie, de dureri de cap. Era totul atât de confuz, iar afară era când întuneric, când lumină. Am încercat să mă ridic, însă durerea şi ameţeala m-au doborât imediat. Stăteam întins pe spate, cu capul înclinat spre dreapta şi respiram adânc. Simţeam că nu îmi ajunge aerul. Cred că am adormit din nou pentru câteva secunde, poate minute, pentru că nu am mai auzit nimic. Apoi, îmi aduc aminte că auzeam o mierlă cântând, într-un plan îndepărtat, în dreapta mea. Nu îmi dădeam seama prea bine căci Alexander se tot văita. Apoi am întors capul către el şi l-am văzut întins pe burtă, cu capul în palme, timp în care, cântecul mierlei îmi suna, într-o manieră absolut crescătoare, tot mai tare în timpane. În câteva secunde, tot ce auzeam era mierla. Mi-am întors capul spre dreapta, căci de-acolo venea cântecul şi-am deschis, doar pe jumatate un ochi. Apoi si pe-al doilea. O vedeam. Era o mierlă absolut normală, neagră, cu ciocul oranj şi cânta absolut pe limba ei. Ciudat era faptul că o vedeam printr-o fereastră, deşi mă aflam în cort ultima dată când verificasem. Când s-a oprit din cântat, a început să ciugule frimituri de pâine de pe balconaşul unei căsuţe pentru păsări. O hrănitoare, cum o mai numesc pădurarii, prinsă într-un copac din dreptul ferestrei prin care priveam. O fereastră care mă bulversa categoric în acele momente şi care, paradoxal, mă linişteşte astăzi asemeni unui vânt de vară trecută de jumatatea lui august. Exact aceeaşi fereastră prin care privesc acum, scriindu-vă vouă. Şi-aceeaşi hrănitoare în formă de căsuţă, în miniatură şi culmea, acelaşi copac. Nu ştiu de era şi aceeaşi mierlă, căci ele sunt toate la fel – negre şi cu ciocul oranj...

  Ceva a speriat-o la un moment dat, căci a zburat. Probabil spre altă căsuţă, spre altă fereastră. Şi nici n-a mai cântat. Şi după ce a zburat s-a făcut întuneric. Soarele a dispărut de parcă nici nu existase. Totul în câteva minute în care eu m-am chinuit să respir, iar Alexander n-a contenit cu văitatul. Apoi am ieşit din cort, mai mult târâş şi l-am târât şi pe Alexander afară. Mă gândeam, printre altele, că se va simţi mai bine la aer. Apoi, cu coada ochiului am privit spre cortul căpitanului, tot cu un ochi, pe celălalt nu-l puteam deschide din cauza durerii de cap. În câteva fracţiuni de secundă l-am văzut ieşind din cort, întinzându-se, strângând cortul alături de Marian şi plecând. Cu toată durerea de cap, am găsit putere să-l judec şi să zic:

-Iar a plecat, nenorocitul!

-Şi ce mama dracului te miră? m-a întrebat Alexander, după care a început să vomite şi să se vaite din nou. A mai apus odată soarele şi-a răsărit din nou, timp încare încercam să ne ridicăm unul pe celălalt. Atunci câteva mâini femeieşti ne-au ridicat pe amândoi. Două mâini mă ţineau de la subţiori şi alte două îmi ţineau capul drept. Când am reuşit să deschid ochii de-a binelea, am văzut o fată în costum popular. Şi încă una. Mai multe... Nu le puteam număra. Râdeau şi cântau şi ne-au prins într-o horă care nu se mai oprea. Şi cum se învârtea hora, aşa se învârtea şi soarele. Aşa le vedeam pe fete când sub razele de soare, când sub stralucirea obscură a lunii. Am văzut la una din rotiri, departe, un om care se apropia de noi, venind dinspre locul unde îşi avusese căpitanul cortul. Ţinea de sfoară un zmeu rotund şi tot venea spre noi. Apoi s-a întors roata şi nu l-am mai văzut. A mai apus soarele şi a răsărit de câteva ori, dar mare lucru nu am văzut, din cauza durerii de cap care mă obliga să ţin ochii închişi. Când i-am deschis din nou , omul cu zmeul ajunsese în mijlocul horei, iar zmeul nu era zmeu, ci era o farfurie zburătoare din care cobora o sfoară pe care, bietul om, încerca din răsputeri să se caţere. Şi l-au prins şi pe el fetele în horă. Dar s-a suit Alexander în farfurie. Atunci am râs cu ironie, mai mult în sinea mea, căci vedeam de ce avea parte scepticul. Şi iar s-a făcut noapte şi-ntre timp, căpitanul si Marian se întorseseră. Căci la cortul lor ardea focul şi i-am auzit vorbind. Din cauza învârtitului mi s-a făcut rău şi-am vomitat şi eu, dar din horă nu mă lăsau să ies, căci devenea tot mai rapidă şi tot mai largă şi veneau oameni de peste tot, adunau iarbă de la picioarele noastre şi se puneau la joc, până când hora noastră a cuprins tot pământul. Şi apoi şi universul. Erau fetele noastre în portul popular în toată lumea, în fiecare tărişoară, pe fiecare continent, jucau cu eschimoşii, jucau cu indienii, cu pigmeii, cu aborigenii, jucau cu sirenele, jucau cu mierlele, jucau pe munţi, pe stele, pe celelalte planete şi jucau şi pe soare. Asta cât era ziuă. Când venea noaptea, se suiau şi jucau pe lună. Când am ajuns cu jocul  pe Jupiter, l-au prins iarăşi pe Alexander şi l-au băgat în horă. Ăsta şi-acum se văita. Şi-am cuprins în jocul nostru şi raiul, şi le-a plăcut, căci îngerii ne cântau la harpă şi-am călcat şi iadul în picioare. Nu ne oprea nimic. Am jucat fără să  ne oprim câteva zile, până când au venit doi bătrâni, bărbat şi femeie, ambii în port popular. ''

PAGINI 2 (întru deşteptarea neamului) - Al doilea volum de poezie semnat Ciprian Nedelcu

Tatălui meu

să-mi fie cu iertare tată, nepurtarea,
când fost-am mic și rău și fără minte,
coif de oțel servitu-mi-a-ncăpățânarea,
și n-am știut vedea, decât `nainte.

nu-s încă demn să îți întorc privirea,
deși, pe unde-am fost, te-am onorat cu bine,
și ai putut citi, în ochii tuturor, uimirea,
când au venit să-ți povestească despre mine.

și să mă ierți căci, prea-ncruntat în luptă,
nu am tăcut mai des, ca să te-ascult pe tine,
am luat în piept devreme, lumea rău făcută,
și încă nu ți-am mulțumit așa cum se cuvine.

dar nu-i târziu să-ți mai trimit o carte,
în care toate-or fi așa cum ți-ai dorit să fie,
mi-ai dat un steag, l-oi duce mai departe
și-am să-ți închin, victoriile toate, numai ție!

*Celui mai puternic om din istorie,
tatălui meu, Gheorghe Nedelcu.

Omagiu celor doi…

N-am fost nicicând mai vii și mai aproape,
Decât atunci când ne-ați chemat voi doi,
Cum de-a putut pământul țării să vă-ngroape
Și să ne lase-atât de surzi și-atât de goi?

Vă plângem toți pe-aici, bătrânii și copiii,
Și tinerii uniți de-al vostru cântec,
Cei mai frumoși ați fost, din fiicele și fiii
Pe care-i poartă maica Românie-n pântec.

Ați fost Adam și Eva renăscării noastre,
Până și orbilor le-ați arătat că suntem frați,
Părinți ne-ați fost, cu glasurile voastre,
Și-acum ne sunteți numai… răposați.

Și, poate Domnul, vocile frumoase,
Să vi le-asculte mai de-aproape, ar fi vrut…
Ne-ați dăruit iubiri și zâmbete duioase,
Și-un pod de cântece, de-a pururi, peste Prut.

Și, cum își plâng păstorii doinele la munte,
Eu te blestem, nevrednic neam autohton,
Cu toți ai tăi mai buni și mai de frunte,
Să-ți plângi de-a pururi Doina… și Ion!

*Celor mai frumoase voci,
Doina și Ion Aldea Teodorovici.

Povestea unui cal

În satul nostru-i liniștit,
nimic nu-i nou, la fel sunt toate,
așa cum toți l-au pomenit,
și ziua-i zi și noaptea-i noapte.

Încă din zori încep, agale,
să umble carele spre moară,
cirezi întregi se scurg la vale
şi se tot scurg ’napoi pe seară.

Acum vreun an, poate mai bine,
un cal bătrân și șchiop, sărmanul,
se tot apropia de mine,
abia că-și mai căra ciolanul…

i-am dat să soarbă din căldare
și-apoi și fân i-am dat. N-a vrut.
Era și slab, povară mare,
pesemne, bietul, a avut.

Și n-a mai stat, luându-și pasul,
tot întrebând pe câte unul,
de-abia, de-abia răzbindu-i glasul:
’’nu mi-ați văzut cumva stăpânul?’’

Și s-a oprit până la urmă
la monumentul de la sfat,
tot întrebând și om și turmă,
ce se umblau de zor prin sat.

Și-am mers și eu acol’ la dânsul
să-i aflu oful, să-l ascult,
mă umflă chiar și-acum plânsul,
că n-am știut să-i spun mai mult.

’’Nu mi-ați văzut cumva stăpânul,
boieri și oameni, dumneavoastră’’
Așa se tânguia bătrânul,
plângându-și drama lui și-a noastră.

’’Nu știți unde-ar putea să fie,
de veacuri văd doar oameni noi,
și, de la Turda din câmpie
venit-am singur înapoi…’’

Dar nu-i spuneau ce-a vrut s-audă,
săltau din umeri și plecau,
ba alții chiar dădeau să râdă
și în batjocură-i vorbeau.

’’Degeaba râzi tu, lume snoabă,
cuprinsă de-al uitării somn,
că, tot ce-i cal, ajunge gloabă,
dar nu tot omu’-ajunge domn.

Și, dacă mi-ați vedea stăpânul,
să-i spuneți lui că îl aștept,
căci n-a avut țara pe vreunul,
ca dânsul domn de înțelept…

că-i țara slabă și se plânge,
de-atât amar de vreme doar,
ne-au despărțit de frați de sânge
și Prutul l-au făcut hotar.

La Cernăuți ne plâng bunicii,
uitați de mințile prea crude,
ai Bucovinei fii, voinicii,
ne plâng, dar nimeni nu-i aude.

Și prin Timoc ne plâng, cu toții
și-ar vrea, acasă iar să fie,
dar nu vor să-i audă hoții
cei perindați pe la domnie.

Stăpânul meu unise țara
și pe toți frații la un loc,
iar cei ce-au prigonit cu gheara
i-a tras prin sabie și foc.

De dragul vremurilor alea,
mi-aș da și viața ce-am trăit,
și-n loc să zburd cu dânsul calea,
i-aș fi doar calul de prășit.

Și-mi vreau stăpânul, nu m-oi teme
să umblu țara-n lung și-n lat…
mi-a spus un șoim, de ceva vreme,
că l-a văzut la voi în sat’’.

Și-a-ngenuncheat, cu ochii tulburi,
în vreme ce privea atent,
statuia noastră dintre tunuri,
ce ne servea ca monument…

Și s-a tot stins încet, bătrânul,
mai nechezând a dor și-a moarte…
și-am întrebat: ’’Cine-i stăpânul
demn de poveste și de carte? ’’

și-n ultim glas, ținu să-mi spuie:
’’Mă sting de jale și necaz…
mi-a fost stăpân cel ce-i statuie –
Mihai Pătrașcu – cel Viteaz! ’’



Gânduri de la ţară
Sper că ţi-e bine, dragul tatei fecioraş,
acum la casa ta cea nouă, la oraş,
te-aşteaptă toţi prietenii şi rudele, la ţară,
căci nu te-au mai văzut la chip de astă vară.

Şi de-ai veni cât mai curând, m-aş bucura,
căci ştie tata ce obositoare-i slujba ta,
s-au copt şi perele şi strugurii din vie,
şi-aş vrea să-ţi mai trimit câte ceva şi ţie.

Nu s-a schimbat nimic prea tare pe aici,
castanii de la poartă sunt la fel de mici,
doar zilele-s mai hâde, parcă, şi mai lungi…
Măcar la parastasul meu de-un an, s-ajungi.



Pagină pentru frații din Basarabia

…vă scriu în numele întregii națiuni,
și-n numele mult prea cinstiților străbuni,
voi, frații mei ce stați pe malul celălalt,
să luați dușmanii românimii cu asalt!

blestem cu plânset clipa, cu amar,
când au făcut din prea frumosul râu - hotar,
și-au râs, nemernicii, de tot ce suntem și ce-am fost
și v-au făcut să le-nvățați și limba și-obiceiul pe de rost.

și-au tot adus tâlhari la voi, din lume adunați,
doar ca să semene și ură și otravă între frați,
vă cer, vorbiți-le pe românește, și-o să-i doară,
căci știu până și ei că limba noastră-i o comoară!

și stați mai drepți și țineți de pământ,
până la urmă, crivățul e doar un vânt,
nu e puternic, e doar rece și, nespus,
cum ne tot suflă frații unul câte unul, spre apus...

să nu-i mai credeți, v-au mințit prea mult,
au asmuțit pe voi al răsăritului tumult,
și vă poftesc acum, iubiții mei, să faceți bine,
să nu mai dați cu flori în ei... și nici cu pietre-n mine!

Chemare la unire

Vă scriu de-aici, din veșnica cetate,
Căci tocul meu va fi mereu cu voi
Și toți copiii Basarabiei uitate,
Și-au pus speranțele și visele în noi…

Și ne tot strigă și ne-ndeamnă la unire,
Ca să-ndreptăm greșelile amare din trecut,
Când, ciuma roșie, în vasta-i nesimțire,
Ne-a condamnat toți frații la orbire, peste Prut.

Să seci tu, Prut, căci lacrimi și blesteme,
Tot porți la vale-n apele-ți rămase
Și, parcă nouă, de atâta vreme,
Ne curgi, subit, prin paturi și prin case.

Sub steaguri roșii, galbene și-albastre,
În veci unite-n sfântul tricolor,
Ei s-or găsi în Chișinăul nostalgiei noastre,
Și noi, în Bucureștiul nemuririi lor.

Și-om merge unii către alții fără frică
Și fără milă pentru steaua înrobirii
Și-om umple orice inimă, oricât de mică,
Cu dorul sfânt și dulce al unirii!



Ghiocel

De ce-ai ieşit aşa de timpuriu?
Să-ţi pui în cârd cu iarna rea şi cârnă,
căci ţurţuri încă-nverşunaţi atârnă,
si tu eşti, din toţi amorțiții, cel mai viu.

noi încă ne-mbulzim cu toţii prin cuptoare,
şi încă îndesăm copaci în sobe, zgribuliţi,
ne ţine iarna asta-n case-nzăpeziţi,
şi tu-ndrăzneşti încă de-acuma să ceri soare?

de-am fi şi noi aşa de hotărâţi ca tine,
ar fi doar vară şi doar toamnă-ar fi mereu,
căci l-am convinge până şi pe Dumnezeu,
să facă şi-n jumatea iernii cald şi bine.

Dar n-avem noi curajul tău, bătrâne,
noi suntem slabi şi suntem oameni încă,
şi teama noastră prin odăi ne-aruncă,
şi lacăte de plumb la geamuri ne tot pune!


Măgar…

Nu vă sfiiţi să daţi cu biciurile-n în mine,
nici nu vă-ngrijoraţi vreodată c-o să doară,
sunt animalul vostru de povară,
şi car în spate răul vostru către bine.

De-atât amar de vreme v-am slujit,
am fost din umbră, sclavul bun la toate,
tot eu v-am dus mântuitorul în cetate,
dar ce folos, căci voi l-aţi răstignit...

Nu botezaţi toţi ne-mpliniţii după mine,
căci nu-s urât, nici rău, nici fără minte,
mă duce încăpăţânarea înainte,
şi nu fac omenirii voastre, decât bine!


Nonsensul III

de astăzi, lăsați toate porțile-nchise...
să n-adoarmă nimeni, se-apropie hoții de vise,
vor să ni le poarte-n desagi, peste zările-albastre,
să-și clădească paradis din visele şi speranțele noastre.

vor să ne osândească la și mai multă răbdare,
împlinind pentru ei, tot ce noi n-am fost în stare,
vor să ne despoaie de zâmbete, să ne lase goi,
în fața potopului de lacrimi ce va să cadă peste noi.

zăvorâți porțile cu mândrii și ambiții,
să-și rupă-n ele cheile avântului, nenorociții,
să le-ngenuncheze-ndrăzneala, convingerea noastră - zăvor,
și-apoi să-ncerce să târguie visele noastre cu-ale lor...

și de le-om ține piept, cu pavăza noastră voință,
vor cere să ne cumpere visele, de-o fi cu putință,
vor vrea să ne bată, cu averi nebănuite, la porți,
de fapt, să ne-astupe ochii cu galbeni, asemeni celor morți.

așa că nu deschideți niciunul, lăsați-le-nchise,
cu toate ispitele sau nemuririle promise,
să le trimitem potopul de lacrimi, înapoi...
Spre visele și speranțele noastre, vom tinde doar noi!



Nou născut

de ce-ai ales tu tocmai lumea noastră?
tu crezi că, a-ncolți aici, e o minune?
căci, tot ce vezi prin mica mea fereastră,
sunt doar păcate pe sub măști de fapte bune...

ai fi putut să te ivești în altă parte,
să nu-ți apese-atâtea pe tulpină,
tu ești firav, iar lumea n-o să-ți poarte
de grijă și de adăpost și de lumină...

dar sta-voi eu alăturea-ți, cu suflet,
să te feresc de grindina și nepăsarea lumii,
mi-oi crește mie-n inimă și-n zâmbet,
și ți-oi căra pământ la rădăcini, cu pumnii.

și-oi crește-apoi, copac fiind, în altă parte,
când n-oi mai încăpea la mine în odaie,
și pedepsi-voi crunt și aspru și de moarte,
pe cel ce s-o gândi vreodată să te taie...



Alt nonses

Atâta adevăr se-ascunde între voi,
Și-atâta mulțumire pentru neamul nostru de eroi?
Că nu găsiți răgaz deloc și nici prihană,
voi criminali în halat alb, costum, sutană,

nu vă mai satură Cel Sfânt de crime și furat,
de unde mama dracului v-am adunat?
Ne-am pricopsit cu voi pe cap, pe suflete – blestem,
noi victime ale prea vechiului sistem,

ce scârbe și ce molime avem de-ales,
să-și vadă numai propriul si perfidul interes,
uitați că țara sângelui și-a lacrimilor noastre,
nu-i locul nesimțirii și-al batjocurilor voastre?

Și care neam de mamă de nenorociți,
v-a zămislit așa mârșavi și-așa mânjiți,
de nu mai scapă țara și nici oamenii de voi?
v-aș arunca pe toți, cu tot cu funcții, la gunoi…

De unde mama dracului ați apărut,
să vindeți frații peste Tisa, Dunăre și Prut,
pe-acei treizeci de-arginți ai Iudei, i-ați trădat,
și cine v-a tocmit atât de bine, de-ați uitat

și idealurile de unire, din strămoși?
A dracului și seminția voastră, de leproși!
nu țineți minte decât tot ce-i de furat,
din țară și din trupul ei însângerat,

voi murdăriți culoarea roșie și galbenă și-albastră,
se uscă orice fir de iarbă-n urma voastră...
V-aș atârna de-un ștreang elastic, lunecos,
ca să vă hâțân pe vecie-n sus și-n jos,

s-arunce lumea-n voi cu pietre și măscări,
să regretați tot răul ce-ați făcut acestei țări,
și să vă scuipe toată nația, de la fereastră…
Ce-ați mai putea să spuneți, întru apărarea voastră?

Și-abia când o să-i fie milă neamului întreg,
din ștreangul binemeritat, să vă dezleg,
să fiți exemplu pentru cei care-or mai vrea
și-or îndrăzni să-și bată joc de țara mea!


Pagină dulce

Prin ceața timpului ce zboară fără preget
revăd și regăsesc timidele-amintiri,
când tu purtai cristalele prea dulci pe deget,
ca obiect al evidentei amăgiri,

când pofta învingea, preț de-o clipită,
și realismul crud și grosolan al vieții,
lăsam iubirea-ntr-o batistă-mpăturită
și degustam glazuri și creme ale tinereții.

Zideam cetăți în juru-ți din bomboane
și-apoi le-nconjuram cu râuri de sirop,
te fugăream prin labirinturi de napolitane
pe urmă-n nori pufoși de frișcă să te-ngrop.

Escaladam ghețari cu-arome de căpșune,
cuprinși de-a ciocolatei dulce feerie…
Așa trăiam noi doi, în vremurile bune,
duminici de poveste la... cofetărie.


Pagină pentru și despre tine

îți scriu din inimi și din suflete alese,
ce simt, gândesc, există laolaltă,
bătrâni și prunci și gineri și mirese,
uitați sau încă pomeniți pe lume-ailaltă.

te-ar fi dorit și ei la fel de mult ca mine,
s-ar fi plecat, pe rând, în fața umbrei tale,
le-ai fi servit exemplu junelor, spre bine,
sau rozelor, să nu-și mai piardă din petale.

te-ar fi iubit toți țâncii, ți-ar fi plâns în poală,
ți-ar asculta-mpietriți, cu ochii uzi, dojana,
s-ar vindeca ei toți și de-a mai cruntă boală,
doar să le-atingi în treacăt fruntea sau sprânceana.

ar fi murit și renăscut să vezi tu că le pasă,
mii de creații, generații amânate,
un amalgam de nunți și-nmormântări în masă,
ca să-ti aducă ție jertfe, închinate.

dar nu te prea concepe nimeni ca și mine,
nici nu prea au habar din ce ești zămislită,
nu știu, prea mulții că, să-ți fie bine,
ar trebui să fii, de-a pururea, iubită.

și numai eu aș fi de toate astea-n stare,
căci numai eu cititu-ți-am în suflet,
și mor, mă sting, de lumea nu tresare,
când tu mijești în colțul gurii-un zâmbet.


Pagină pentru și despre mine

mi-ar fi plăcut să mă iubești mai mult...
să-mi plângi depărtarea și eu să te-ascult,
de-ar fi să-mi împarți toată iubirea doar mie,
să-mi dai tot atâta iubire-nmulțită c-o mie.

să nu mai existe trăiri pe pământ,
nici soare prin ceruri, numai eu să te-ncânt,
să n-ai, fără mine, nici viață, nici cale,
să fiu apogeul iubirilor tale.

și numai spre mine să tinzi, să cutezi,
să zaci, nu să dormi, dacă nu mă visezi,
și să mă-ncui în ochii tăi, să pui zăvor,
chiar dacă doar clipești, aș vrea să-ți fie dor.

așa aș merita să fiu iubit,
și să-mi aduci ofrande, zilnic, înmiit,
să-ți fiu mai 'nalt ca cerul, mai frumos ca el...
și-atunci, iubito, poate ne-am iubi la fel.


Nunta

e ziua din urmă de dor și de preget
Și ziua din urmă de zbor printre astre,
Ne-or pune cătușe de aur pe deget…
e ziua dintâi, compromiterii noastre.

De azi ne-o lega, pentru veci, jurământul,
rostit după popi, în lăcașul cel sfânt.
de azi s-o-mpărți doar la doi și pământul,
și tot ce-om găsi și-om avea, pe pământ.

Hulubii cei dalbi, să se-nalțe spre soare,
căci vin de departe, prin vânturi și ploi,
și nici n-au văzut, cât e lumea de mare,
doi miri mai frumoși și mai trainici ca noi.

Şi totul să fie doar soare și viață,
și doar orizonturi senine, albastre…
iubito, dă-ți voalul cel alb de pe față,
e ziua dintâi a familiei noastre!

Metamorfoză

Fusesem zeu în lumea nemuririi,
lipsit de temeri, în palat de stâncă,
şi exilasem toţi discipolii iubirii,
în peşteră întunecată şi adâncă…

Pe cei ce propovăduiau cu fericire
îi aduceam la peşteră ca să-i îngrop,
văzusem noi hotare la nemărginire,
prin ochii nepereche de ciclop.

am asmuţit turbaţii câini de pază,
să muşte crunt şi aspru din iubire,
şi condamnam de secole, cu-aceeaşi groază,
toţi mugurii de zâmbet, la pieire.

Şi măcinam, convins, perechile de fluturi,
prin valţuri colosale de titan,
opream săgeţi de Cupidoni în scuturi,
şi Cupidoni printre peceţi de buzdugan.

Dar mi-ai sărit fără de veste înainte,
lovindu-mă, necruţătoare, cu iubire,
trezit-ai toţi îndrăgostiţii din morminte,
ca să-i stârneşti şi să-i îndemni la fericire.

căzut-a tot palatul îmbrâncit de tine,
căzutu-mi-a şi scutul de pe mâna stângă,
Şi-atunci ai prăvălit iubirea peste mine
şi peste toţi nenorociţii de pe lângă.

Şi mi-ai împodobit cu soare şi cu aur
Penajul meu prea-ntunecat, de corb,
mi-ai smuls toţi solzii şi toţi colţii de balaur,
şi-acuma pot vedea din nou, fusesem orb.

PAGINI - Primul volum de poezie semnat Ciprian Nedelcu

Pagină împietrită

Mi-a fost de-ajuns să te privesc atent… eram statuie-naltă de ciment, treceai pe lângă mine zi de zi, Cu ochii-n jos, pe drumurile gri.

ţi-aş fi sărit în cale să te-aştept, Dar nu puteam, căci m-au turnat prea drept, te-ndepărtai, mi-aş fi dorit să ţip şi să mă nărui tot, să fiu nisip.

şi nu speram decât să calci mai rar… şi-aşa mergând să mă priveşti măcar, Dar tu treceai aşa cum treci mereu, nu-nţelegeai nimic din statul meu.

nu mă vedeai, nici nu ştiai ce sunt şi uneori credeam că te-nspăimânt, şi mă rugam, aşa bătut în cuie, să fiu eu om sau să fii tu statuie.

Promisiune

priveşte-mă puţin până să pleci, să vezi atâtea vise peste care treci, Căci se va prăbuşi tot cerul peste noi, muri-vom înecaţi cu stele amândoi.

te-am căutat atât... erai aici, mă tot pierdeam în ochii tăi cei mici, Aveam să-ţi spun atâtea, n-aveam glas. am să visez mereu c-ai mai rămas...

am să cutez mereu să te ajung, şi ştiu că drumul tău va fi cel lung, vei fi mereu cu fruntea-n soare să colinzi, nu vei întinde nicio mână să mă prinzi.

dar sta-voi lângă tine ne-ntrerupt, să-ţi fiu şi umbră şi-adăpost şi scut, ţi-oi construi castel cu turnuri ca-n poveşti... Te-oi îndura-ntr-o zi să mă primeşti.

Invincibili

Au vrut să ne dărâme, n-au putut… Căci ne credeau statui cu suflete de lut, că suntem slabi şi fără sprijin şi-om cădea şi că ne-om risipi suflarea pe podea.

Încă ne mai privesc cu teamă şi cu jind, ne văd armurile făloase strălucind şi se tot roagă şi se-nchină pe la zei, din fiare ne-mblânzite să ne facă miei.

dar stăm tot drepţi şi încă n-am căzut, oricât de-nverşunate vânturi ne-au bătut, sfidăm mulţimi dezlănţuite ce ne-mping, răzbite ploi de stele-abia ne-ating.

Au adunat savanţi şi cărturari puhoi, să rupă magnetismul ăsta dintre noi, dar au îngenuncheat după o vreme şi s-au plâns că nodul ce ne leagă… e prea strâns.

Fenomene stranii

Înverşunate paralele se ating… s-au inversat magnetic polii, se resping, acelaşi foc de Phoenix renăscut s-a transformat în zero absolut.

A fost furtună după ce-ai plecat, Imense mări de plumb s-au revărsat, s-a dărâmat tot ce clădisem pentru noi, nu s-a mai împărţit nimic exact la doi.

Pe unde calc învălui în prăpăd, Se minunează orbii când mă văd, s-au adâncit toţi munţii pe sub noi, s-au înecat deşerturile-n ploi…

Ating toţi infinitul de atunci, se-nchină Dumnezeu la noi, să-i dăm porunci, Am strâns tot răul lângă mine oşti… să nu te-ntorci, n-ai să mă mai cunoşti.

Zbor întrerupt

Când am căzut atunci, m-ai prins, intrasem pe-un geam, jumătate deschis. Respirasem un cer prea lichid şi prea tare, mă-mbătasem cu cer, mă-mbătasem cu soare.

N-am mai putut zbura, eram prea greu, aveam sufletul plin de tine mereu. Îmi udasem penele cu lacrimi şi ploi, aveam mintea prea plină de noi.

Aveai tot cerul la tine în geam şi tot soarele-n ochi. Te priveam şi-mi încurcasem aripile într-un nor; n-am mai zburat... n-am mai ştiut să zbor.

Şi am căzut şi-atunci m-ai prins. Mai bine geamul ar fi fost închis, căci mi-au crescut în loc de aripi... mâini şi-n loc de oameni am găsit stăpâni...

şi n-ai mai fost aşa cum te vedeam... Şi s-a-nnorat şi cerul de pe geam, nu m-ai iubit când m-ai văzut răpus şi soarele din ochi ţi-a cam apus.

Confesiune

Nu te mai caut, te-am pierdut de mult… Oi trage noaptea peste tine să te uit, Tot ce-a fost vis şi zâmbet s-a cam şters, Şi toate scrierile vers cu vers.

Te-oi pune-ntr-un sertar de-acum, Şi peste dor şi amintiri oi da cu fum, Te-oi încuia, să nu mai ieşi nicicând, mi-oi pune lacăt şi zăvor la gând.

Şi-am să te-astup cu gânduri şi uitări, Te-oi arunca-ntr-o sticlă, să pluteşti pe mări, Şi să te poarte-n zare vânturi şi potop Şi-oi pune lacăt şi zăvor la dop.

şi de-ai să ieşi, atunci va fi târziu, Nu va mai fi nimic pe-aici, va fi pustiu, Te voi privi din ceruri, din castel şi-oi pune iarăşi lacăt, şi zăvor la fel.

Apus

m-aşteaptă sus pe dealuri vestitorii, iar ceasul bate surd a despărţire, S-au cam grăbit, ce-i drept, să-mi dea de ştire şi vom pleca-nainte să dea zorii.

Mă voi grăbi şi eu cu ei odată, de fel nu-mi place aşteptat să fiu, Vă las o carte pentru mai târziu, Din negura tristeţii să vă scoată.

Să n-o deschideţi până n-oi fi dus! mă veţi iubi mai mult şi, mai cu seamă, m-aşteaptă Dumnezeu la El, mă cheamă şi-mi face semn cu mâna spre apus…

vă voi trimite vorbă de-am să pot, să ştiţi că am ajuns şi că mi-e bine, iar peste ani, să v-amintiţi de mine Din negura tristeţii să vă scot.

   

*celui care a fost cel mai iubit dintre noi,                         Adrian Păunescu...

Inarborat

De-atâta scris am obosit şi eu, Am obosit să pun gânduri pe coală mereu, Am scris ce eram şi ce sunt acum, scriu, Am scris chiar şi gânduri de până să fiu.

Am fost de la-nceput aici... Copacii ca mine n-au fost mici, Cu crengi prea subţiri şi prea groase tulpini, mi-atârnă o lume de rădăcini.

şi nu fac decât să stau şi s-aştept şi crengi nesfârşite spre cer să-mi îndrept, Coroana-mi cât bolta, cât lumea s-a-ntins, Cât tot universul prea larg, prea închis.

şi stăruiesc spre culmi şi spre înalt... Mai răscolesc cernoziomuri şi bazalt, Mă tot spetesc să port speranţe prin frunziş şi să mă pun cu vânt şi fulgere pieptiş.

şi scârţâi uneori, şi cânt şi fac iar cu securea legământ când oi fi scânduri, voi să ştiţi c-am fost şi-am dat şi celor cu topoare adăpost...

Drama unui rege

Bătrânul rege se-aştepta să moară, învins de bătrâneţi şi de povară, atâţia ani de luptă şi de plâns, l-au prins din urmă şi i-au cam ajuns.

Trimise vorbă după fiul cel mai mic, de-aproape-un an nu mai ştia de el nimic, plecase să colinde singur prin regat, şi nu s-a mai întors vreodată la palat.

Vroia să-l lase rege după moarte, căci îl ştia mai dârz, mai omenos şi mai cu carte, era mai blând şi mai frumos ca ceilalţi doi, care-au murit acum o vreme, la război.

Dar s-a întors trimisul obosit… “Feciorul tău, stăpâne, nu e de găsit, mi-au spus pescarii-n port că l-au văzut, privind în zări pe mare, abătut.

Spunea că vrea să-noate către larg, nu-i trebuiau nici ancore, nici pânze, nici catarg, şi l-au strigat cât l-au putut vedea, dar el, stăpâne, nu mai auzea.

s-a dezbrăcat de zale şi s-a dus… parcă era vrăjit, aşa mi-au spus, spunea de-o fată care l-a chemat, în larg, să-i fie mării împărat.

Şi nu l-a mai văzut nici chip, de-atunci. te-aştept, măria ta, cu noi porunci, să pregătim corabia cea mai aleasă şi-am să-ţi aduc feciorul înapoi acasă.’’

“Lăsaţi corabia, distinse căpitan, feciorul meu n-a mai venit de-un an, şi, de e viu, pesemne că-i e bine, căci altfel s-ar fi-ntors demult la mine.

Aşa i-a fost ursit feciorului, demult, de când soţia mea, regina, l-a născut, c-are să plece dup-o fată peste zări, să fie împărat de-a pururi peste mări.

Zadarnic mii de vraci am arvunit, să-i spună, să-l înveţe negreşit, că fetele din mare-s blestemate, şi marea toată-i plină de păcate.

Şi-acuma odihnească-se în pace… la mii de leghe pe sub ape zace, răpus de mare şi de-a ei fecioară. Să pregătiţi ceremonia funerară!

Aşa mi-a fost ursit s-ajung, iar anul ăsta a fost cel mai lung, vă las acum pe toţi, mă duc să mor, n-am niciun fiu, să-l las moştenitor.

Rămâi tu, căpitane-n locul meu, să fii cu seamă, chiar de ţi-o fi greu, şi sper să fii mai fericit ca mine, să poţi să-ţi laşi feciorul rege după tine!”

Ultima pagină

(din carnetul de serviciu)

E gata anul, a trecut… şi-s frânte toate gratiile ce m-au ţinut, las oastea-n spate şi toţi camarazii-n rând, şi, iaca, vin acasă, tată, alergând.

Să chemi vecinii toţi şi să pui masă, să ştie că s-a-ntors feciorul tău acasă, şi pune-i să ciocnească vin din cel trecut şi spune-le ce fericit şi mândru te-am făcut.

Le spune că-s bărbat acum, şi că sunt bine, c-or să boteze strada noastră după mine, că-s dus cu mândra-n lume şi că-s fericit, dar nu le spune, tată, c-am murit…

Pagină feroviară

Călătoresc cu trenul, asta mi-i menirea, cu claxonat prin gări şi zdrăngănit la curbe, Şi-mi creşte net şi calculat uimirea, din haltă-n haltă şi din urbe-n urbe.

Mereu te-ncearcă un miros prea tare, cu care nasul tău nu face alianţă, de la w.c. sau de la oameni care au cam acţionat săpunul în instanţă…

pe toţi pereţii-au scris povestioare, “Gigel plus Leana” şi-alte dobitoace, mai nou, “Fumatul interzis” pe coridoare, doar ca să aibe alţii ce să-ncalce.

cât despre canapea, e dezumflată Şi-acelaşi controlor ce face pe deşteptul, care aproape-i gata să te bată, dacă, în loc de şpagă, tu-i întinzi biletul.

Bătrânul tren s-a preschimbat în piaţă, Toţi insipizii vor să-ţi vândă câte-un fleac, Ciorapi, ţigări sau papagali pe aţă, şi, de ce nu, seminţe de dovleac.

Şi-aşa cu mahalaua de pe roate, Nimic nu te prea-ncântă la vedere, e-n creştere acest sistem de căi ferate, dar bunul simţ, considerabil, în scădere.

La şcoală

Magnifici profesori, al naibii sistem, Nu vezi cât e lumea, din tropic la poli, Îndeasă-n căpşoare materia ghem, Şi vor să numească hambarele – “şcoli”…

Nici noi, studioşii, nu suntem ce-am fost, Nu scriem, nu credem, nu ştim să citim, Ne place-nvăţatul, dar nu pe de rost, Ne dăm interesul doar când chiulim.

Şi-n mijlocul orei, un drac de student Şi-aprinde ţigara nestingherit, De până şi eu, îngrozit, inocent, Era să scap berea, când l-am zărit.

Dar proful îl vede, se-ndreaptă spre el… Studentul îngheaţă-n bocanci şi pe loc, Profesorul tună spre june: “ Săndel! …Fii bun, rogu-te, dă-mi şi mie un foc!”