Introducerea este una ambiguă, în care autorul motivează folosirea personajelor cât şi decizia sa de a scrie întreaga nuvelă:
'' N-aş fi spus nimănui şi nici n-aş fi scris niciodată nimic despre acele întâmplări. Mi-ar fi fost frică să nu se găsească vreo adunătură de cârcotaşi, săraci cu duhul, care să arunce cu noroi în onoarea acelor oameni pe care i-am întâlnit şi alături de care am cucerit lumea. N-aş fi dat nimănui ocazia să râdă de lucruri care pe mine m-au făcut să simt că trăiesc. Aşa că ar fi rămas nepovestite... Dar mă găsesc acum, la mai bine de şase ani de atunci, privind pe fereastra casei în care locuiesc, departe de ţară, ca-ntr-un exil al propriei voinţe şi propriei conştiinţe. Şi n-aş fi povestit nimic dacă n-aş vedea, exact în aceste momente în care vă scriu, piţigoi verzui care vin şi ciugulesc frimituri de paine dintr-o casuţă din lemn, prinsă întâmplător (ar zice unii) într-un copac din dreptul ferestrei mele. Şi-apoi vin mierle negre, cu ciocurile lor oranj, într-un contrast ferm şi definitiv. Uneori cântă, scot triluri atât de complexe încât minţile noastre n-au timp să le desluşească. Şi de-aia vrem mereu să auzim mai mult. Şi toate se tem, ciugulesc pe furiş şi, la cel mai mic zgomot, îşi iau zborul speriate, poate spre alte căsuţe şi spre alte ferestre...''
Punctul culminant este reprezentat de un moment în care autorul crează o punte aproape de neidentificat între planul real şi cel fantastic, trimiţând cititorii într-un şoc continuu şi crescând, determinat de rapiditatea cu care se petrec întâmplările:
''M-a trezit o durere de cap îngrozitoare. De fapt nu ştiu dacă m-a trezit, dar durerea o aveam. Mă chinuiam să ţin ochii deschişi şi nu reuşeam. Printre picături îl vedeam şi îl auzeam şi pe Alexander care înjura de mama focului şi se văita, asemeni mie, de dureri de cap. Era totul atât de confuz, iar afară era când întuneric, când lumină. Am încercat să mă ridic, însă durerea şi ameţeala m-au doborât imediat. Stăteam întins pe spate, cu capul înclinat spre dreapta şi respiram adânc. Simţeam că nu îmi ajunge aerul. Cred că am adormit din nou pentru câteva secunde, poate minute, pentru că nu am mai auzit nimic. Apoi, îmi aduc aminte că auzeam o mierlă cântând, într-un plan îndepărtat, în dreapta mea. Nu îmi dădeam seama prea bine căci Alexander se tot văita. Apoi am întors capul către el şi l-am văzut întins pe burtă, cu capul în palme, timp în care, cântecul mierlei îmi suna, într-o manieră absolut crescătoare, tot mai tare în timpane. În câteva secunde, tot ce auzeam era mierla. Mi-am întors capul spre dreapta, căci de-acolo venea cântecul şi-am deschis, doar pe jumatate un ochi. Apoi si pe-al doilea. O vedeam. Era o mierlă absolut normală, neagră, cu ciocul oranj şi cânta absolut pe limba ei. Ciudat era faptul că o vedeam printr-o fereastră, deşi mă aflam în cort ultima dată când verificasem. Când s-a oprit din cântat, a început să ciugule frimituri de pâine de pe balconaşul unei căsuţe pentru păsări. O hrănitoare, cum o mai numesc pădurarii, prinsă într-un copac din dreptul ferestrei prin care priveam. O fereastră care mă bulversa categoric în acele momente şi care, paradoxal, mă linişteşte astăzi asemeni unui vânt de vară trecută de jumatatea lui august. Exact aceeaşi fereastră prin care privesc acum, scriindu-vă vouă. Şi-aceeaşi hrănitoare în formă de căsuţă, în miniatură şi culmea, acelaşi copac. Nu ştiu de era şi aceeaşi mierlă, căci ele sunt toate la fel – negre şi cu ciocul oranj...
Ceva a speriat-o la un moment
dat, căci a zburat. Probabil spre altă căsuţă, spre altă fereastră. Şi nici n-a
mai cântat. Şi după ce a zburat s-a făcut întuneric. Soarele a dispărut de
parcă nici nu existase. Totul în câteva minute în care eu m-am chinuit să
respir, iar Alexander n-a contenit cu văitatul. Apoi am ieşit din cort, mai
mult târâş şi l-am târât şi pe Alexander afară. Mă gândeam, printre altele, că
se va simţi mai bine la aer. Apoi, cu coada ochiului am privit spre cortul
căpitanului, tot cu un ochi, pe celălalt nu-l puteam deschide din cauza durerii
de cap. În câteva fracţiuni de secundă l-am văzut ieşind din cort,
întinzându-se, strângând cortul alături de Marian şi plecând. Cu toată durerea
de cap, am găsit putere să-l judec şi să zic:
-Iar a plecat, nenorocitul!
-Şi ce mama dracului te miră? m-a întrebat Alexander,
după care a început să vomite şi să se vaite din nou. A mai apus odată soarele
şi-a răsărit din nou, timp încare încercam să ne ridicăm unul pe celălalt.
Atunci câteva mâini femeieşti ne-au ridicat pe amândoi. Două mâini mă ţineau de
la subţiori şi alte două îmi ţineau capul drept. Când am reuşit să deschid
ochii de-a binelea, am văzut o fată în costum popular. Şi încă una. Mai
multe... Nu le puteam număra. Râdeau şi cântau şi ne-au prins într-o horă care
nu se mai oprea. Şi cum se învârtea hora, aşa se învârtea şi soarele. Aşa le
vedeam pe fete când sub razele de soare, când sub stralucirea obscură a lunii.
Am văzut la una din rotiri, departe, un om care se apropia de noi, venind
dinspre locul unde îşi avusese căpitanul cortul. Ţinea de sfoară un zmeu rotund
şi tot venea spre noi. Apoi s-a întors roata şi nu l-am mai văzut. A mai apus
soarele şi a răsărit de câteva ori, dar mare lucru nu am văzut, din cauza
durerii de cap care mă obliga să ţin ochii închişi. Când i-am deschis din nou ,
omul cu zmeul ajunsese în mijlocul horei, iar zmeul nu era zmeu, ci era o
farfurie zburătoare din care cobora o sfoară pe care, bietul om, încerca din
răsputeri să se caţere. Şi l-au prins şi pe el fetele în horă. Dar s-a suit
Alexander în farfurie. Atunci am râs cu ironie, mai mult în sinea mea, căci
vedeam de ce avea parte scepticul. Şi iar s-a făcut noapte şi-ntre timp,
căpitanul si Marian se întorseseră. Căci la cortul lor ardea focul şi i-am
auzit vorbind. Din cauza învârtitului mi s-a făcut rău şi-am vomitat şi eu, dar
din horă nu mă lăsau să ies, căci devenea tot mai rapidă şi tot mai largă şi
veneau oameni de peste tot, adunau iarbă de la picioarele noastre şi se puneau
la joc, până când hora noastră a cuprins tot pământul. Şi apoi şi universul.
Erau fetele noastre în portul popular în toată lumea, în fiecare tărişoară, pe
fiecare continent, jucau cu eschimoşii, jucau cu indienii, cu pigmeii, cu
aborigenii, jucau cu sirenele, jucau cu mierlele, jucau pe munţi, pe stele, pe
celelalte planete şi jucau şi pe soare. Asta cât era ziuă. Când venea noaptea,
se suiau şi jucau pe lună. Când am ajuns cu jocul pe Jupiter, l-au prins iarăşi pe Alexander şi
l-au băgat în horă. Ăsta şi-acum se văita. Şi-am cuprins în jocul nostru şi
raiul, şi le-a plăcut, căci îngerii ne cântau la harpă şi-am călcat şi iadul în
picioare. Nu ne oprea nimic. Am jucat fără să ne oprim câteva zile, până când au venit doi
bătrâni, bărbat şi femeie, ambii în port popular. ''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu