PAGINI - Primul volum de poezie semnat Ciprian Nedelcu

Pagină împietrită

Mi-a fost de-ajuns să te privesc atent… eram statuie-naltă de ciment, treceai pe lângă mine zi de zi, Cu ochii-n jos, pe drumurile gri.

ţi-aş fi sărit în cale să te-aştept, Dar nu puteam, căci m-au turnat prea drept, te-ndepărtai, mi-aş fi dorit să ţip şi să mă nărui tot, să fiu nisip.

şi nu speram decât să calci mai rar… şi-aşa mergând să mă priveşti măcar, Dar tu treceai aşa cum treci mereu, nu-nţelegeai nimic din statul meu.

nu mă vedeai, nici nu ştiai ce sunt şi uneori credeam că te-nspăimânt, şi mă rugam, aşa bătut în cuie, să fiu eu om sau să fii tu statuie.

Promisiune

priveşte-mă puţin până să pleci, să vezi atâtea vise peste care treci, Căci se va prăbuşi tot cerul peste noi, muri-vom înecaţi cu stele amândoi.

te-am căutat atât... erai aici, mă tot pierdeam în ochii tăi cei mici, Aveam să-ţi spun atâtea, n-aveam glas. am să visez mereu c-ai mai rămas...

am să cutez mereu să te ajung, şi ştiu că drumul tău va fi cel lung, vei fi mereu cu fruntea-n soare să colinzi, nu vei întinde nicio mână să mă prinzi.

dar sta-voi lângă tine ne-ntrerupt, să-ţi fiu şi umbră şi-adăpost şi scut, ţi-oi construi castel cu turnuri ca-n poveşti... Te-oi îndura-ntr-o zi să mă primeşti.

Invincibili

Au vrut să ne dărâme, n-au putut… Căci ne credeau statui cu suflete de lut, că suntem slabi şi fără sprijin şi-om cădea şi că ne-om risipi suflarea pe podea.

Încă ne mai privesc cu teamă şi cu jind, ne văd armurile făloase strălucind şi se tot roagă şi se-nchină pe la zei, din fiare ne-mblânzite să ne facă miei.

dar stăm tot drepţi şi încă n-am căzut, oricât de-nverşunate vânturi ne-au bătut, sfidăm mulţimi dezlănţuite ce ne-mping, răzbite ploi de stele-abia ne-ating.

Au adunat savanţi şi cărturari puhoi, să rupă magnetismul ăsta dintre noi, dar au îngenuncheat după o vreme şi s-au plâns că nodul ce ne leagă… e prea strâns.

Fenomene stranii

Înverşunate paralele se ating… s-au inversat magnetic polii, se resping, acelaşi foc de Phoenix renăscut s-a transformat în zero absolut.

A fost furtună după ce-ai plecat, Imense mări de plumb s-au revărsat, s-a dărâmat tot ce clădisem pentru noi, nu s-a mai împărţit nimic exact la doi.

Pe unde calc învălui în prăpăd, Se minunează orbii când mă văd, s-au adâncit toţi munţii pe sub noi, s-au înecat deşerturile-n ploi…

Ating toţi infinitul de atunci, se-nchină Dumnezeu la noi, să-i dăm porunci, Am strâns tot răul lângă mine oşti… să nu te-ntorci, n-ai să mă mai cunoşti.

Zbor întrerupt

Când am căzut atunci, m-ai prins, intrasem pe-un geam, jumătate deschis. Respirasem un cer prea lichid şi prea tare, mă-mbătasem cu cer, mă-mbătasem cu soare.

N-am mai putut zbura, eram prea greu, aveam sufletul plin de tine mereu. Îmi udasem penele cu lacrimi şi ploi, aveam mintea prea plină de noi.

Aveai tot cerul la tine în geam şi tot soarele-n ochi. Te priveam şi-mi încurcasem aripile într-un nor; n-am mai zburat... n-am mai ştiut să zbor.

Şi am căzut şi-atunci m-ai prins. Mai bine geamul ar fi fost închis, căci mi-au crescut în loc de aripi... mâini şi-n loc de oameni am găsit stăpâni...

şi n-ai mai fost aşa cum te vedeam... Şi s-a-nnorat şi cerul de pe geam, nu m-ai iubit când m-ai văzut răpus şi soarele din ochi ţi-a cam apus.

Confesiune

Nu te mai caut, te-am pierdut de mult… Oi trage noaptea peste tine să te uit, Tot ce-a fost vis şi zâmbet s-a cam şters, Şi toate scrierile vers cu vers.

Te-oi pune-ntr-un sertar de-acum, Şi peste dor şi amintiri oi da cu fum, Te-oi încuia, să nu mai ieşi nicicând, mi-oi pune lacăt şi zăvor la gând.

Şi-am să te-astup cu gânduri şi uitări, Te-oi arunca-ntr-o sticlă, să pluteşti pe mări, Şi să te poarte-n zare vânturi şi potop Şi-oi pune lacăt şi zăvor la dop.

şi de-ai să ieşi, atunci va fi târziu, Nu va mai fi nimic pe-aici, va fi pustiu, Te voi privi din ceruri, din castel şi-oi pune iarăşi lacăt, şi zăvor la fel.

Apus

m-aşteaptă sus pe dealuri vestitorii, iar ceasul bate surd a despărţire, S-au cam grăbit, ce-i drept, să-mi dea de ştire şi vom pleca-nainte să dea zorii.

Mă voi grăbi şi eu cu ei odată, de fel nu-mi place aşteptat să fiu, Vă las o carte pentru mai târziu, Din negura tristeţii să vă scoată.

Să n-o deschideţi până n-oi fi dus! mă veţi iubi mai mult şi, mai cu seamă, m-aşteaptă Dumnezeu la El, mă cheamă şi-mi face semn cu mâna spre apus…

vă voi trimite vorbă de-am să pot, să ştiţi că am ajuns şi că mi-e bine, iar peste ani, să v-amintiţi de mine Din negura tristeţii să vă scot.

   

*celui care a fost cel mai iubit dintre noi,                         Adrian Păunescu...

Inarborat

De-atâta scris am obosit şi eu, Am obosit să pun gânduri pe coală mereu, Am scris ce eram şi ce sunt acum, scriu, Am scris chiar şi gânduri de până să fiu.

Am fost de la-nceput aici... Copacii ca mine n-au fost mici, Cu crengi prea subţiri şi prea groase tulpini, mi-atârnă o lume de rădăcini.

şi nu fac decât să stau şi s-aştept şi crengi nesfârşite spre cer să-mi îndrept, Coroana-mi cât bolta, cât lumea s-a-ntins, Cât tot universul prea larg, prea închis.

şi stăruiesc spre culmi şi spre înalt... Mai răscolesc cernoziomuri şi bazalt, Mă tot spetesc să port speranţe prin frunziş şi să mă pun cu vânt şi fulgere pieptiş.

şi scârţâi uneori, şi cânt şi fac iar cu securea legământ când oi fi scânduri, voi să ştiţi c-am fost şi-am dat şi celor cu topoare adăpost...

Drama unui rege

Bătrânul rege se-aştepta să moară, învins de bătrâneţi şi de povară, atâţia ani de luptă şi de plâns, l-au prins din urmă şi i-au cam ajuns.

Trimise vorbă după fiul cel mai mic, de-aproape-un an nu mai ştia de el nimic, plecase să colinde singur prin regat, şi nu s-a mai întors vreodată la palat.

Vroia să-l lase rege după moarte, căci îl ştia mai dârz, mai omenos şi mai cu carte, era mai blând şi mai frumos ca ceilalţi doi, care-au murit acum o vreme, la război.

Dar s-a întors trimisul obosit… “Feciorul tău, stăpâne, nu e de găsit, mi-au spus pescarii-n port că l-au văzut, privind în zări pe mare, abătut.

Spunea că vrea să-noate către larg, nu-i trebuiau nici ancore, nici pânze, nici catarg, şi l-au strigat cât l-au putut vedea, dar el, stăpâne, nu mai auzea.

s-a dezbrăcat de zale şi s-a dus… parcă era vrăjit, aşa mi-au spus, spunea de-o fată care l-a chemat, în larg, să-i fie mării împărat.

Şi nu l-a mai văzut nici chip, de-atunci. te-aştept, măria ta, cu noi porunci, să pregătim corabia cea mai aleasă şi-am să-ţi aduc feciorul înapoi acasă.’’

“Lăsaţi corabia, distinse căpitan, feciorul meu n-a mai venit de-un an, şi, de e viu, pesemne că-i e bine, căci altfel s-ar fi-ntors demult la mine.

Aşa i-a fost ursit feciorului, demult, de când soţia mea, regina, l-a născut, c-are să plece dup-o fată peste zări, să fie împărat de-a pururi peste mări.

Zadarnic mii de vraci am arvunit, să-i spună, să-l înveţe negreşit, că fetele din mare-s blestemate, şi marea toată-i plină de păcate.

Şi-acuma odihnească-se în pace… la mii de leghe pe sub ape zace, răpus de mare şi de-a ei fecioară. Să pregătiţi ceremonia funerară!

Aşa mi-a fost ursit s-ajung, iar anul ăsta a fost cel mai lung, vă las acum pe toţi, mă duc să mor, n-am niciun fiu, să-l las moştenitor.

Rămâi tu, căpitane-n locul meu, să fii cu seamă, chiar de ţi-o fi greu, şi sper să fii mai fericit ca mine, să poţi să-ţi laşi feciorul rege după tine!”

Ultima pagină

(din carnetul de serviciu)

E gata anul, a trecut… şi-s frânte toate gratiile ce m-au ţinut, las oastea-n spate şi toţi camarazii-n rând, şi, iaca, vin acasă, tată, alergând.

Să chemi vecinii toţi şi să pui masă, să ştie că s-a-ntors feciorul tău acasă, şi pune-i să ciocnească vin din cel trecut şi spune-le ce fericit şi mândru te-am făcut.

Le spune că-s bărbat acum, şi că sunt bine, c-or să boteze strada noastră după mine, că-s dus cu mândra-n lume şi că-s fericit, dar nu le spune, tată, c-am murit…

Pagină feroviară

Călătoresc cu trenul, asta mi-i menirea, cu claxonat prin gări şi zdrăngănit la curbe, Şi-mi creşte net şi calculat uimirea, din haltă-n haltă şi din urbe-n urbe.

Mereu te-ncearcă un miros prea tare, cu care nasul tău nu face alianţă, de la w.c. sau de la oameni care au cam acţionat săpunul în instanţă…

pe toţi pereţii-au scris povestioare, “Gigel plus Leana” şi-alte dobitoace, mai nou, “Fumatul interzis” pe coridoare, doar ca să aibe alţii ce să-ncalce.

cât despre canapea, e dezumflată Şi-acelaşi controlor ce face pe deşteptul, care aproape-i gata să te bată, dacă, în loc de şpagă, tu-i întinzi biletul.

Bătrânul tren s-a preschimbat în piaţă, Toţi insipizii vor să-ţi vândă câte-un fleac, Ciorapi, ţigări sau papagali pe aţă, şi, de ce nu, seminţe de dovleac.

Şi-aşa cu mahalaua de pe roate, Nimic nu te prea-ncântă la vedere, e-n creştere acest sistem de căi ferate, dar bunul simţ, considerabil, în scădere.

La şcoală

Magnifici profesori, al naibii sistem, Nu vezi cât e lumea, din tropic la poli, Îndeasă-n căpşoare materia ghem, Şi vor să numească hambarele – “şcoli”…

Nici noi, studioşii, nu suntem ce-am fost, Nu scriem, nu credem, nu ştim să citim, Ne place-nvăţatul, dar nu pe de rost, Ne dăm interesul doar când chiulim.

Şi-n mijlocul orei, un drac de student Şi-aprinde ţigara nestingherit, De până şi eu, îngrozit, inocent, Era să scap berea, când l-am zărit.

Dar proful îl vede, se-ndreaptă spre el… Studentul îngheaţă-n bocanci şi pe loc, Profesorul tună spre june: “ Săndel! …Fii bun, rogu-te, dă-mi şi mie un foc!”