Tatălui meu
să-mi fie cu iertare tată, nepurtarea,
când fost-am mic și rău și fără minte,
coif de oțel servitu-mi-a-ncăpățânarea,
și n-am știut vedea, decât `nainte.
nu-s încă demn să îți întorc privirea,
deși, pe unde-am fost, te-am onorat cu bine,
și ai putut citi, în ochii tuturor, uimirea,
când au venit să-ți povestească despre mine.
și să mă ierți căci, prea-ncruntat în luptă,
nu am tăcut mai des, ca să te-ascult pe tine,
am luat în piept devreme, lumea rău făcută,
și încă nu ți-am mulțumit așa cum se cuvine.
dar nu-i târziu să-ți mai trimit o carte,
în care toate-or fi așa cum ți-ai dorit să fie,
mi-ai dat un steag, l-oi duce mai departe
și-am să-ți închin, victoriile toate, numai ție!
*Celui mai puternic om din istorie,
tatălui meu, Gheorghe Nedelcu.
Omagiu celor doi…
N-am fost nicicând mai vii și mai aproape,
Decât atunci când ne-ați chemat voi doi,
Cum de-a putut pământul țării să vă-ngroape
Și să ne lase-atât de surzi și-atât de goi?
Vă plângem toți pe-aici, bătrânii și copiii,
Și tinerii uniți de-al vostru cântec,
Cei mai frumoși ați fost, din fiicele și fiii
Pe care-i poartă maica Românie-n pântec.
Ați fost Adam și Eva renăscării noastre,
Până și orbilor le-ați arătat că suntem frați,
Părinți ne-ați fost, cu glasurile voastre,
Și-acum ne sunteți numai… răposați.
Și, poate Domnul, vocile frumoase,
Să vi le-asculte mai de-aproape, ar fi vrut…
Ne-ați dăruit iubiri și zâmbete duioase,
Și-un pod de cântece, de-a pururi, peste Prut.
Și, cum își plâng păstorii doinele la munte,
Eu te blestem, nevrednic neam autohton,
Cu toți ai tăi mai buni și mai de frunte,
Să-ți plângi de-a pururi Doina… și Ion!
*Celor mai frumoase voci,
Doina și Ion Aldea Teodorovici.
Povestea unui cal
În satul nostru-i liniștit,
nimic nu-i nou, la fel sunt toate,
așa cum toți l-au pomenit,
și ziua-i zi și noaptea-i noapte.
Încă din zori încep, agale,
să umble carele spre moară,
cirezi întregi se scurg la vale
şi se tot scurg ’napoi pe seară.
Acum vreun an, poate mai bine,
un cal bătrân și șchiop, sărmanul,
se tot apropia de mine,
abia că-și mai căra ciolanul…
i-am dat să soarbă din căldare
și-apoi și fân i-am dat. N-a vrut.
Era și slab, povară mare,
pesemne, bietul, a avut.
Și n-a mai stat, luându-și pasul,
tot întrebând pe câte unul,
de-abia, de-abia răzbindu-i glasul:
’’nu mi-ați văzut cumva stăpânul?’’
Și s-a oprit până la urmă
la monumentul de la sfat,
tot întrebând și om și turmă,
ce se umblau de zor prin sat.
Și-am mers și eu acol’ la dânsul
să-i aflu oful, să-l ascult,
mă umflă chiar și-acum plânsul,
că n-am știut să-i spun mai mult.
’’Nu mi-ați văzut cumva stăpânul,
boieri și oameni, dumneavoastră’’
Așa se tânguia bătrânul,
plângându-și drama lui și-a noastră.
’’Nu știți unde-ar putea să fie,
de veacuri văd doar oameni noi,
și, de la Turda din câmpie
venit-am singur înapoi…’’
Dar nu-i spuneau ce-a vrut s-audă,
săltau din umeri și plecau,
ba alții chiar dădeau să râdă
și în batjocură-i vorbeau.
’’Degeaba râzi tu, lume snoabă,
cuprinsă de-al uitării somn,
că, tot ce-i cal, ajunge gloabă,
dar nu tot omu’-ajunge domn.
Și, dacă mi-ați vedea stăpânul,
să-i spuneți lui că îl aștept,
căci n-a avut țara pe vreunul,
ca dânsul domn de înțelept…
că-i țara slabă și se plânge,
de-atât amar de vreme doar,
ne-au despărțit de frați de sânge
și Prutul l-au făcut hotar.
La Cernăuți ne plâng bunicii,
uitați de mințile prea crude,
ai Bucovinei fii, voinicii,
ne plâng, dar nimeni nu-i aude.
Și prin Timoc ne plâng, cu toții
și-ar vrea, acasă iar să fie,
dar nu vor să-i audă hoții
cei perindați pe la domnie.
Stăpânul meu unise țara
și pe toți frații la un loc,
iar cei ce-au prigonit cu gheara
i-a tras prin sabie și foc.
De dragul vremurilor alea,
mi-aș da și viața ce-am trăit,
și-n loc să zburd cu dânsul calea,
i-aș fi doar calul de prășit.
Și-mi vreau stăpânul, nu m-oi teme
să umblu țara-n lung și-n lat…
mi-a spus un șoim, de ceva vreme,
că l-a văzut la voi în sat’’.
Și-a-ngenuncheat, cu ochii tulburi,
în vreme ce privea atent,
statuia noastră dintre tunuri,
ce ne servea ca monument…
Și s-a tot stins încet, bătrânul,
mai nechezând a dor și-a moarte…
și-am întrebat: ’’Cine-i stăpânul
demn de poveste și de carte? ’’
și-n ultim glas, ținu să-mi spuie:
’’Mă sting de jale și necaz…
mi-a fost stăpân cel ce-i statuie –
Mihai Pătrașcu – cel Viteaz! ’’
Gânduri de la ţară
Sper că ţi-e bine, dragul tatei fecioraş,
acum la casa ta cea nouă, la oraş,
te-aşteaptă toţi prietenii şi rudele, la ţară,
căci nu te-au mai văzut la chip de astă vară.
Şi de-ai veni cât mai curând, m-aş bucura,
căci ştie tata ce obositoare-i slujba ta,
s-au copt şi perele şi strugurii din vie,
şi-aş vrea să-ţi mai trimit câte ceva şi ţie.
Nu s-a schimbat nimic prea tare pe aici,
castanii de la poartă sunt la fel de mici,
doar zilele-s mai hâde, parcă, şi mai lungi…
Măcar la parastasul meu de-un an, s-ajungi.
Pagină pentru frații din Basarabia
…vă scriu în numele întregii națiuni,
și-n numele mult prea cinstiților străbuni,
voi, frații mei ce stați pe malul celălalt,
să luați dușmanii românimii cu asalt!
blestem cu plânset clipa, cu amar,
când au făcut din prea frumosul râu - hotar,
și-au râs, nemernicii, de tot ce suntem și ce-am fost
și v-au făcut să le-nvățați și limba și-obiceiul pe de rost.
și-au tot adus tâlhari la voi, din lume adunați,
doar ca să semene și ură și otravă între frați,
vă cer, vorbiți-le pe românește, și-o să-i doară,
căci știu până și ei că limba noastră-i o comoară!
și stați mai drepți și țineți de pământ,
până la urmă, crivățul e doar un vânt,
nu e puternic, e doar rece și, nespus,
cum ne tot suflă frații unul câte unul, spre apus...
să nu-i mai credeți, v-au mințit prea mult,
au asmuțit pe voi al răsăritului tumult,
și vă poftesc acum, iubiții mei, să faceți bine,
să nu mai dați cu flori în ei... și nici cu pietre-n mine!
Chemare la unire
Vă scriu de-aici, din veșnica cetate,
Căci tocul meu va fi mereu cu voi
Și toți copiii Basarabiei uitate,
Și-au pus speranțele și visele în noi…
Și ne tot strigă și ne-ndeamnă la unire,
Ca să-ndreptăm greșelile amare din trecut,
Când, ciuma roșie, în vasta-i nesimțire,
Ne-a condamnat toți frații la orbire, peste Prut.
Să seci tu, Prut, căci lacrimi și blesteme,
Tot porți la vale-n apele-ți rămase
Și, parcă nouă, de atâta vreme,
Ne curgi, subit, prin paturi și prin case.
Sub steaguri roșii, galbene și-albastre,
În veci unite-n sfântul tricolor,
Ei s-or găsi în Chișinăul nostalgiei noastre,
Și noi, în Bucureștiul nemuririi lor.
Și-om merge unii către alții fără frică
Și fără milă pentru steaua înrobirii
Și-om umple orice inimă, oricât de mică,
Cu dorul sfânt și dulce al unirii!
Ghiocel
De ce-ai ieşit aşa de timpuriu?
Să-ţi pui în cârd cu iarna rea şi cârnă,
căci ţurţuri încă-nverşunaţi atârnă,
si tu eşti, din toţi amorțiții, cel mai viu.
noi încă ne-mbulzim cu toţii prin cuptoare,
şi încă îndesăm copaci în sobe, zgribuliţi,
ne ţine iarna asta-n case-nzăpeziţi,
şi tu-ndrăzneşti încă de-acuma să ceri soare?
de-am fi şi noi aşa de hotărâţi ca tine,
ar fi doar vară şi doar toamnă-ar fi mereu,
căci l-am convinge până şi pe Dumnezeu,
să facă şi-n jumatea iernii cald şi bine.
Dar n-avem noi curajul tău, bătrâne,
noi suntem slabi şi suntem oameni încă,
şi teama noastră prin odăi ne-aruncă,
şi lacăte de plumb la geamuri ne tot pune!
Măgar…
Nu vă sfiiţi să daţi cu biciurile-n în mine,
nici nu vă-ngrijoraţi vreodată c-o să doară,
sunt animalul vostru de povară,
şi car în spate răul vostru către bine.
De-atât amar de vreme v-am slujit,
am fost din umbră, sclavul bun la toate,
tot eu v-am dus mântuitorul în cetate,
dar ce folos, căci voi l-aţi răstignit...
Nu botezaţi toţi ne-mpliniţii după mine,
căci nu-s urât, nici rău, nici fără minte,
mă duce încăpăţânarea înainte,
şi nu fac omenirii voastre, decât bine!
Nonsensul III
de astăzi, lăsați toate porțile-nchise...
să n-adoarmă nimeni, se-apropie hoții de vise,
vor să ni le poarte-n desagi, peste zările-albastre,
să-și clădească paradis din visele şi speranțele noastre.
vor să ne osândească la și mai multă răbdare,
împlinind pentru ei, tot ce noi n-am fost în stare,
vor să ne despoaie de zâmbete, să ne lase goi,
în fața potopului de lacrimi ce va să cadă peste noi.
zăvorâți porțile cu mândrii și ambiții,
să-și rupă-n ele cheile avântului, nenorociții,
să le-ngenuncheze-ndrăzneala, convingerea noastră - zăvor,
și-apoi să-ncerce să târguie visele noastre cu-ale lor...
și de le-om ține piept, cu pavăza noastră voință,
vor cere să ne cumpere visele, de-o fi cu putință,
vor vrea să ne bată, cu averi nebănuite, la porți,
de fapt, să ne-astupe ochii cu galbeni, asemeni celor morți.
așa că nu deschideți niciunul, lăsați-le-nchise,
cu toate ispitele sau nemuririle promise,
să le trimitem potopul de lacrimi, înapoi...
Spre visele și speranțele noastre, vom tinde doar noi!
Nou născut
de ce-ai ales tu tocmai lumea noastră?
tu crezi că, a-ncolți aici, e o minune?
căci, tot ce vezi prin mica mea fereastră,
sunt doar păcate pe sub măști de fapte bune...
ai fi putut să te ivești în altă parte,
să nu-ți apese-atâtea pe tulpină,
tu ești firav, iar lumea n-o să-ți poarte
de grijă și de adăpost și de lumină...
dar sta-voi eu alăturea-ți, cu suflet,
să te feresc de grindina și nepăsarea lumii,
mi-oi crește mie-n inimă și-n zâmbet,
și ți-oi căra pământ la rădăcini, cu pumnii.
și-oi crește-apoi, copac fiind, în altă parte,
când n-oi mai încăpea la mine în odaie,
și pedepsi-voi crunt și aspru și de moarte,
pe cel ce s-o gândi vreodată să te taie...
Alt nonses
Atâta adevăr se-ascunde între voi,
Și-atâta mulțumire pentru neamul nostru de eroi?
Că nu găsiți răgaz deloc și nici prihană,
voi criminali în halat alb, costum, sutană,
nu vă mai satură Cel Sfânt de crime și furat,
de unde mama dracului v-am adunat?
Ne-am pricopsit cu voi pe cap, pe suflete – blestem,
noi victime ale prea vechiului sistem,
ce scârbe și ce molime avem de-ales,
să-și vadă numai propriul si perfidul interes,
uitați că țara sângelui și-a lacrimilor noastre,
nu-i locul nesimțirii și-al batjocurilor voastre?
Și care neam de mamă de nenorociți,
v-a zămislit așa mârșavi și-așa mânjiți,
de nu mai scapă țara și nici oamenii de voi?
v-aș arunca pe toți, cu tot cu funcții, la gunoi…
De unde mama dracului ați apărut,
să vindeți frații peste Tisa, Dunăre și Prut,
pe-acei treizeci de-arginți ai Iudei, i-ați trădat,
și cine v-a tocmit atât de bine, de-ați uitat
și idealurile de unire, din strămoși?
A dracului și seminția voastră, de leproși!
nu țineți minte decât tot ce-i de furat,
din țară și din trupul ei însângerat,
voi murdăriți culoarea roșie și galbenă și-albastră,
se uscă orice fir de iarbă-n urma voastră...
V-aș atârna de-un ștreang elastic, lunecos,
ca să vă hâțân pe vecie-n sus și-n jos,
s-arunce lumea-n voi cu pietre și măscări,
să regretați tot răul ce-ați făcut acestei țări,
și să vă scuipe toată nația, de la fereastră…
Ce-ați mai putea să spuneți, întru apărarea voastră?
Și-abia când o să-i fie milă neamului întreg,
din ștreangul binemeritat, să vă dezleg,
să fiți exemplu pentru cei care-or mai vrea
și-or îndrăzni să-și bată joc de țara mea!
Pagină dulce
Prin ceața timpului ce zboară fără preget
revăd și regăsesc timidele-amintiri,
când tu purtai cristalele prea dulci pe deget,
ca obiect al evidentei amăgiri,
când pofta învingea, preț de-o clipită,
și realismul crud și grosolan al vieții,
lăsam iubirea-ntr-o batistă-mpăturită
și degustam glazuri și creme ale tinereții.
Zideam cetăți în juru-ți din bomboane
și-apoi le-nconjuram cu râuri de sirop,
te fugăream prin labirinturi de napolitane
pe urmă-n nori pufoși de frișcă să te-ngrop.
Escaladam ghețari cu-arome de căpșune,
cuprinși de-a ciocolatei dulce feerie…
Așa trăiam noi doi, în vremurile bune,
duminici de poveste la... cofetărie.
Pagină pentru și despre tine
îți scriu din inimi și din suflete alese,
ce simt, gândesc, există laolaltă,
bătrâni și prunci și gineri și mirese,
uitați sau încă pomeniți pe lume-ailaltă.
te-ar fi dorit și ei la fel de mult ca mine,
s-ar fi plecat, pe rând, în fața umbrei tale,
le-ai fi servit exemplu junelor, spre bine,
sau rozelor, să nu-și mai piardă din petale.
te-ar fi iubit toți țâncii, ți-ar fi plâns în poală,
ți-ar asculta-mpietriți, cu ochii uzi, dojana,
s-ar vindeca ei toți și de-a mai cruntă boală,
doar să le-atingi în treacăt fruntea sau sprânceana.
ar fi murit și renăscut să vezi tu că le pasă,
mii de creații, generații amânate,
un amalgam de nunți și-nmormântări în masă,
ca să-ti aducă ție jertfe, închinate.
dar nu te prea concepe nimeni ca și mine,
nici nu prea au habar din ce ești zămislită,
nu știu, prea mulții că, să-ți fie bine,
ar trebui să fii, de-a pururea, iubită.
și numai eu aș fi de toate astea-n stare,
căci numai eu cititu-ți-am în suflet,
și mor, mă sting, de lumea nu tresare,
când tu mijești în colțul gurii-un zâmbet.
Pagină pentru și despre mine
mi-ar fi plăcut să mă iubești mai mult...
să-mi plângi depărtarea și eu să te-ascult,
de-ar fi să-mi împarți toată iubirea doar mie,
să-mi dai tot atâta iubire-nmulțită c-o mie.
să nu mai existe trăiri pe pământ,
nici soare prin ceruri, numai eu să te-ncânt,
să n-ai, fără mine, nici viață, nici cale,
să fiu apogeul iubirilor tale.
și numai spre mine să tinzi, să cutezi,
să zaci, nu să dormi, dacă nu mă visezi,
și să mă-ncui în ochii tăi, să pui zăvor,
chiar dacă doar clipești, aș vrea să-ți fie dor.
așa aș merita să fiu iubit,
și să-mi aduci ofrande, zilnic, înmiit,
să-ți fiu mai 'nalt ca cerul, mai frumos ca el...
și-atunci, iubito, poate ne-am iubi la fel.
Nunta
e ziua din urmă de dor și de preget
Și ziua din urmă de zbor printre astre,
Ne-or pune cătușe de aur pe deget…
e ziua dintâi, compromiterii noastre.
De azi ne-o lega, pentru veci, jurământul,
rostit după popi, în lăcașul cel sfânt.
de azi s-o-mpărți doar la doi și pământul,
și tot ce-om găsi și-om avea, pe pământ.
Hulubii cei dalbi, să se-nalțe spre soare,
căci vin de departe, prin vânturi și ploi,
și nici n-au văzut, cât e lumea de mare,
doi miri mai frumoși și mai trainici ca noi.
Şi totul să fie doar soare și viață,
și doar orizonturi senine, albastre…
iubito, dă-ți voalul cel alb de pe față,
e ziua dintâi a familiei noastre!
Metamorfoză
Fusesem zeu în lumea nemuririi,
lipsit de temeri, în palat de stâncă,
şi exilasem toţi discipolii iubirii,
în peşteră întunecată şi adâncă…
Pe cei ce propovăduiau cu fericire
îi aduceam la peşteră ca să-i îngrop,
văzusem noi hotare la nemărginire,
prin ochii nepereche de ciclop.
am asmuţit turbaţii câini de pază,
să muşte crunt şi aspru din iubire,
şi condamnam de secole, cu-aceeaşi groază,
toţi mugurii de zâmbet, la pieire.
Şi măcinam, convins, perechile de fluturi,
prin valţuri colosale de titan,
opream săgeţi de Cupidoni în scuturi,
şi Cupidoni printre peceţi de buzdugan.
Dar mi-ai sărit fără de veste înainte,
lovindu-mă, necruţătoare, cu iubire,
trezit-ai toţi îndrăgostiţii din morminte,
ca să-i stârneşti şi să-i îndemni la fericire.
căzut-a tot palatul îmbrâncit de tine,
căzutu-mi-a şi scutul de pe mâna stângă,
Şi-atunci ai prăvălit iubirea peste mine
şi peste toţi nenorociţii de pe lângă.
Şi mi-ai împodobit cu soare şi cu aur
Penajul meu prea-ntunecat, de corb,
mi-ai smuls toţi solzii şi toţi colţii de balaur,
şi-acuma pot vedea din nou, fusesem orb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu