"Cerşetorul" este nuvela ce va încheia proiectul "Pagini de nuvelă". În această nuvelă, un cerşetor cât se poate de neobişnuit, se destăinuie unui omcare l-a salvat din starea în care se afla. Ambiguitatea şi trăirile intense domină pe toată întinderea nuvelei, pentru ca, deznodământul, total impreviyibil, să şocheze cititorul.
"În
jungla memoriilor mele adunate în atâţia ani de stat, nu se găseau nici măcar
luminişuri de speranţă. Gândurile bune cădeau pradă frustrărilor şi nu se
bucurau de continuitate, ca-ntr-o dependenţă vicioasă de rău, de parcă în mine
îşi aveau toate rele un soare absolut, în jurul căruia orbitau convinse şi
fidele. Şi cât de bun să fiu? N-am făcut decât să stau şi să privesc la alţii
cum se bucură de ceea ce eu n-am avut niciodată în ultimii mulţi ani şi, numai
dumnezeu dacă există, ştie cât mi-aş fi dorit să fiu în locul lor, al tuturor.
Dacă aş fi avut posibilitatea să vorbesc atunci, să mi se dea dreptul la
replică, aş fi zdrobit cu argumente uriaşe pe cei ce susţineau că omul, când e
ţinut departe de civilizaţie, devine ca
o fiară a cărei singură raţiune e de a face rău, că el începe să perceapă
ordinea noastră firească a lucrurilor, cu care ne-am deprins, ca pe-un haos
care-l instigă la violenţă şi la hazard. Pentru că nu-i deloc aşa. Omul ce n-a
gustat civilizaţia va fi, cu siguranţă fascinat, înainte de toate, iar dacă
omenirea nu l-ar întâmpina cu ostilităţi, primele lui tendinţe ar fi de a
interacţiona sau chiar de a coabita. Monstru devine nu când nu are, ci când
vede că toţi au, iar lui nu-i este dat sau nu i se cuvine să aibă şi i se mai
şi flutură zilnic pe sub nas. Cel mai rău e când a avut şi i-a fost luat, căci
atunci îl năpădesc frustrările, iar el nici măcar nu se zbate, nu opune
rezistenţă. Se lasă învăluit în regret şi, mai apoi, în demenţă, îşi plânge de
milă o vreme, după care începe să urască întâi pe cei ce se fac vinovaţi de
starea lui, apoi pe cei ce nu-l ajută şi, înainte să-şi dea seama, pe toată
lumea.
Mă intriga faptul că nu mă săturasem încă de
clişeul ăsta al martirizării mele, deşi l-am abordat obsesiv în ultima vreme,
ca pe o rugăciune de seară, răspicată, sonoră şi la obiect, motivată şi
susţinută de o credinţă proprie, păgână şi, mai ales, la îndemână.
Cel mai rău e noaptea, când nu-mi
invadează nimeni vizualul, iar universul parcă tace, dându-mi timpul şi intimitatea de care am
nevoie să fac o recapitulare scurtă, dar continuă, asupra urii acumulate şi
dându-i acesteia şansa să-mi tihnească. Dar otrava asta pe care eu o produc,
asemeni unei napârci şi pe care abia aştept s-o arunc asupra cuiva, nu a fost
mereu aici. N-am fost întotdeauna veninos... Glandele astea producătoare de
venin, ce-mi pleacă din partea răspunzătoare de frustrări şi regrete a
creierului, au început să lucreze când, cerşind doar cuvinte sau alte astfel de
lucruri lipsite de proiecţie în planul material, am rămas cu mâna stângă întinsă
în parcul ăsta, lesne de observat de către oricine, însă cu orizonturi
restrânse, sufocante, apăsătoare, incapabil de a-mi ridica privirea, de-a mă
bucura de ceruri sau de răsăriturile lor. Iar cu mâna dreaptă încă mai cautam
mâna care mă ţinea cândva... Nu ştiu dacă să râd sau altminteri, însă odioasa
ironie e că, salvarea mea era tocmai în moneda pe care, de multe ori, copii
frumoşi ai vremurilor, mi-o aşeazau în batjocură în palma-mi veşnic întinsă,
întrebându-mă daca mi-e foame sau îndemnându-mă "la muncă, nu la-ntins
mâna!" şi pe care mi-o luau înapoi ca să-şi cumpere îngheţată sau vată pe
băţ, de la ghereta ce înfruntă timpul, la intrarea în parc. Sau în moneda
pe care, tineri romantici, de mâna cu
alesele lor, ce colindă seara aleile parcului, se prefaceau că mi-o dăruiesc,
glume la care, parcă respectând un tipar menit să mă amărască şi mai tare pe mine, frumoasele râdeau şi-apoi
îşi dăruiau unii altora săruturi cu mult mai dulci decât vata trandafirie de zahăr
râvnită de copii. Sunt frumoşi tinerii ăştia şi bogaţi căci au ceva pentru care
aş omorî. Au posibilitatea
de a se avea unii pe alţii...
Dar nici eu
n-am fost aşa tot timpul. Am avut zile în care am
râs, am alergat şi m-am bucurat şi eu, ca toată lumea. Şi am iubit... "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu